A fost o vreme, în cursul petrecerii mele pe pământ, când noaptea nu se despărţea, de la o anumită oră, de ziuă, ci ele se împreunau şi zămisleau un plod nevricos, alungit şi tare mâhnit, căruia i se spunea znoapte. Coşmarurile covârşitoare ale znopţii mă căleau bine pentru visele cu ochii deschişi din timpul zilei.Nemişcarea îngreuiată a după-amiezii, la orele 5 şi jumătate. Câţiva cetăţeni, părând fără căpătâi, agăţaţi, cu surâsuri mulţumite, de mesele singurelor terase posibile ce stau alungite pe strada principală. Înaintez, cerând îngăduinţă pentru fiecare pas făcut. Am uitat cum e să-mi caut chipul, ţinuta, cu un amestec de îndoială şi vanitate, în vitrinele doldora cu chinezării.
Mai ţin minte, vag, cum e atunci când noaptea nu are timpul de partea sa. Când setea de celălalt nu are ocauă de măsură, nu stabileşte rendez-vous după ceas, pentru că pare permanentă şi cu neputinţă de minţit. Când ea se agaţă de tine să mai zăboveşti şi tu, înnebunit de somn şi de satisfacţia de a fi într-o asemenea măsură râvnit, îi deturnezi oferta (ştii cum: indecis şi totuşi atotputernic asupra lui mâine).
În vitrine nu e nimic, dar am văzut cum dorul capătă dintr-o dată relief patologic în sufletul celor rămaşi nevizitaţi de dânsul. Şi cum lectura nu mai oferă nici o evaziune, cu excepţia cărţilor de factură borgesiană, cărţile... livreşti - singura cale pentru a izbuti să te castrezi psihic, înlocuind vocaţia amorului cu tot mai înceata poftă de a cunoaşte. Cărţile făcute din alte cărţi. Iar, de se întâmplă să dai peste autori pentru care sexul a fost un prilej de veşnic refuz, o brumă de tihnă ţi-e asigurată. Asta ca să nu le arunci în foc pe toate - inutile!
Dorul merge să se joace cu znoaptea, plodul de sex incert al zilei nu cu totul stinsă în negură. Jocul lor favorit e să-şi împletească trupurile prelungi, firave, dar foarte elastice într-unul singur. Este un ritual uscat, tăcut, însoţit doar de uşoare foşnete. Către dimineaţă, nepunând o clipă geană pe geană, cei doi coboară ameţiţi, cu capetele pline de cucuie cum s-au izbit de stele.
Asist neputincios cum revin la superstiţiozitatea epuizantă din copilărie. Trei paşi şi mi se împlineşte. Închid ochii de trei ori şi, când îi deschid a treia oară, e acolo. Apoi, de trei ori trei, de şase ori trei. Dacă trei zile la rând mă trezesc pe partea stângă, ea... Uite, dacă mai aştept încă... ea... Da, a apus soarele, acum pot să...
Coşmarul dulce al fiecărei nopţi mă pregăteşte a-mi trăi visul insuportabil al fiecărei zile. Când oglinda trebuie să-mi suporte obrazul descompus de îngrijorare şi ochii tulburi de cronometrarea bestială şi de strădania zadarnică de a nu îi da nici o semnificaţie şi nu e nici un bec care să mă mintă că nu, ceea ce văd nu e sufletul meu fărâmiţat, ci...Ce?
