Am avut recent o discuţie în treacăt cu câţiva amici şi amice despre prezenţa sau absenţa de la alegeri. Personal, declarasem anterior că nu mă voi implica, cu toate că am uneori remuşcări nejustificate de conştiinţă în acest sens.
Căci, la urma urmei, de ce toţi cei care insistă să votez nu fac acelaşi lucru şi cu partidele lor mult îndrăgite, adică să încerce să le convingă să aibă în vizor mai multe categorii umane, motivându-le astfel să iasă la vot? De ce adică consideră că au dreptul moral să facă lobby pentru partide în faţa alegătorilor, dar nu şi viceversa? Ar putea, de exemplu, să le explice membrilor marcanţi din partidul îndrăgit că atât de mult îşi doresc să învingă, să capete mai multe libertăţi, dar nu vor reuşi să-şi atingă scopul pentru că unii oameni din preajmă nu-i sprijină şi nu votează din simplu motiv că sunt consideraţi inexistenţi. Şi cum să voteze cineva care nu există, oricât de mult şi-ar dori-o? De aici ar începe de fapt schimbarea, nu după accederea în Parlament, când aleşii poporului uită cu desăvârşire de promisiuni. Unde mai pui că în cazul meu şi a celor ca mine, partidele nici măcar nu s-au obosit să ne amăgească, să facă nişte promisiuni cel puţin.
Deci, nu-mi rămâne decât să aştept următoarele scrutine electorale, când partidele şi susţinătorii lor vor realiza că au nevoie de sprijinul mai multor oameni şi vor reuşi să-şi învingă frica, să-şi depăşească inhibiţiile. Pentru că dacă votez în condiţiile de acum, vor crede că situaţia mea e firească, că poate să continue la nesfârşit. Şi de ce nu ar crede-o, dacă accept să votez o dată la patru ani ca un mecanism, în necunoştinţă de cauză, fără a cere nimic în schimbul votului meu, pentru că aşa e bine, frumos şi moral.
enervant.wordpress.com