Îi place să creadă despre sine că luptă de la egal la egal cu viaţa, cu care s-a luat de piept şi a învins-o. Înconjurat de amici care îi seamănă întru totul, se consideră împlinit şi nu scapă niciodată ocazia să o sublinieze şi să se felicite pentru toate pe câte le-a obţinut, spre deosebire de alţii, pe care îi consideră nevolnici care îşi plâng de milă în loc să se ia de piept cu viaţa şi s-o învingă, aşa cum a făcut-o el.

Totuşi, cât de diferite sunt părerile oamenilor referitor la unul şi acelaşi lucru, sau chiar la modul cum se percep pe sine înşişi ori cum îi percep cei din jur.

Să-l luăm, de exemplu, pe lăudărosul care pretinde că a învins viaţa în luptă dreaptă, făurindu-şi singur soarta ca şi cum n-ar fi trăit într-o societate care l-ar fi privilegiat din start. Însă, năucit de citatele din operele literare patetice pe care le-a frunzărit în liceu şi de filmele la fel de pompieriste, în special ale lui Sergiu Nicolaescu, personajul nostru preferă să se creadă un luptător care şi-a creat singur drum în viaţă, făcând abstracţie de mitologia, tradiţiile societăţii şi legislaţia favorabilă celor ca el.

Uneori, ca să se dea mai emancipat, îşi etalează cu mândrie gusturile din domeniul muzicii rock românesc ori occidental, superior prin tradiţie manelelor. Recunosc stânjenit că am fost şi eu cândva un fan necondiţionat al acestui curent muzical, dar am înţeles într-un final că, în general, rockerii sunt mai moralişti decât o băbuţă habotnică. Pretenţia că ar fi revoluţionari vine probabil de la mişcările lor epileptice de pe scenă, de la vocea stridentă, straiele manierat-ponosite şi floacele bătând în vânt, ca şi ale aceleiaşi Natalia Barbu pe care ei o detestă, dar care mie îmi place pentru că, spre deosebire de ei, e talentată, are voce şi cântă bine. Şi ca să închid paranteza, rockerii, la fel ca şi rapperii, nu-mi mai inspiră încredere, nu-i mai consider revoluţionari, ci dimpotrivă tradiţionalişlti, conservatori, cu fiţe etc.

Totuşi, aş vrea să ştiu cum i se opunea viaţa eroului nostru, şi cum a reuşit să o pună la punct. Cred că totul s-a întâmplat ca în scenariul expus mai departe:

1. Odată născut şi adus peste câteva săptămâni la biserică să fie creştinat, a scos mânuţa din scutece, l-a apucat pe preotul burduhănos de mâna păroasă care se îndrepta spre el ca să-l bage în apa rece pentru botez, şi i-a strâns-o cu putere, fracturâdu-i câteva degete. După care, tuşind de câteva ori, îi spuse grav: “Sunt încă mic, n-am discernământ şi nu accept să mă iniţiezi într-un cult care s-ar putea să se opună firii mele la maturitate. În plus, aş putea şi să răcesc, doar e iarnă, iar apa e rece!”.

2. La şcoală, dar mai ales în armată, la toate job-urile, agresat psihic dar şi fizic pentru că era heterosexual, a început să zdrobească oase în stânga şi în dreapta: colegilor de şcoală, profilor, camarazilor din unitatea militară, ofiţerilor superiori, colegilor de la locul de muncă etc. Iar când judecătorii pretindeau că a folosit ilegal forţa, le întorcea şi lor maxilarele direct în sala de judecată (doar e bărbat, nu cârpă!), convingându-i că nu e frumos să fii heterofob.

3. Când i-a venit sorocul să se căsătorească, funcţionarul de la Oficiul Stării Civile a refuzat să-i înregistreze căsătoria, şi el, bun trântaci, a sărit pe biroul heterofobului, l-a apucat de gât, l-a ridicat de asupra capului şi l-a trântit cu putere de podea, sub privirile admirative ale alesei, care de atunci l-a iubit şi mai mult. Iar funcţionarul, ridicându-se cu greu de la podea şi încheindu-se la nasturii care-i mai rămăsese, a rupt toate actele depăşite privitoare la căsătorie, a luat pixul în mână şi a semnat un certiifcat de căsătorie, permiţându-le astfel să-şi legalizeze relaţia.

Deci, se poate. Iar dacă un om poate, trebuie să-l stimăm, să-l lăudăm şi să-l felictăm, urându-i potenţă maximă şi veşnică.

enervant.wordpress.com