Calitatea de povestitor
Filosofia clasică germană a avut cel puţin două păreri pe care vreau să le leg de chestiunea asta:1. Kant: noi construim lumea în cunoaştere.
2. Nietzsche: noi construim lumea, nu în cunosştere ci, în interpretare.
Marcând declinul "ştiinţei absolute a absolutului", care era filosofia germană, prin formula "Gott ist tot", Nietzsche a vrut să spună că acum adevăr absolut nu mai există, că nu mai avem acel punct ferm de referinţă care garanta metafizic toate aberozele noastre, că de acum Subiectul este liber să zburde nestingherit în spaţiul hermeneutic al acestei lumi. Asta a putut schimba o întreagă structură de cunoaştere şi a dus la toate "slăbirile" secolului XX... până într-atât încât Vattimo afirma, observând evident, căci afirmaţia nu mai era posibilă, Verbul era mort deja, că: "ontologia este hermeneutică". Ce avem atunci: "pensiero debole", feminism, travestiţi, Penumbra şi Turnirul Khazar mai degrabă decât Omul Recent. Lumea a devenit o poveste.
Şi ce e blogul dacă nu felul fiecăruia de a actualiza acel "a trăi pentru a-ţi povesti viaţa" care devine, mai mult ca oricând, "trăieşte-ţi viaţa povestind-o".
Şi dacă viaţa noastră e o ficţiune, aşa cum spune filmul ăsta, e o poveste, atunci este şi cineva care o povesteşte, care o narează, cineva care, povestind-o o produce, o construieşte, o face să fie, şi poate că avem ce face ca să ne opunem acestui lucru, sau ba din contra, nici n-are rost să încercăm.
Uneori este greu de decis dacă să trăim matematic, geometric (în fond cei pregătiţi pentru filosofie sunt cei care, iniţial, ştiu să geometrizeze), "corect", like in "politically correct", sau nu, şi atunci să forţăm nota, să dorim, să iubim, să ne îndrăgostim, de câte o Ană a acesti lumi, una care pe care să o cheme şi Pascal, ca pe acel filosof responsabil de ideea că nu căutăm decât ceea ce deja am găsit, ceea ce deja avem, ceea ce deja este în noi, că mergem spre ceea ce dorim pentru că ştim că este, şi poate toţi vrem o Ană, toţi vrem să ştim cum e aia să ne aducă mama prăjituri calde cu lapte chiar dacă nu a existat cineva care s-o facă, toţi iubim dulciurile chiar dacă unii nu-şi dau seama, toţi vrem să aflăm dacă trăim o comedie sau o tragedie, dacă naratorul o să ne omoare la sfârşit, şi evident că toţi vom muri la sfârşit, toţi vrem să ieşim din stereotipie, poate, sau e inevitabil până la urmă, şi să călcăm peste marginea clădirii, să ne aruncăm în gol, în acel gol despre care ştim, sau avem câteva noţiuni,
acel gol care o să ne aducă moartea, care o să ne asemene unui măr verde zdrobit de caldarâm, a perfect Green Apple, a green apple ce poate declanşa o moarte, sau o iubire, deşi poate că e acelaşi lucru, sau mai ştiu io ce dezastru al lumii, sau care doar o pune în ordine prin anarhie şi dulciuri.- Miss Pascal, what you describing is anarchy. Are you an anarchist?
- You mean, am I a member…
- Of an anarchist group, yes!
- Anarchists have a group?
- I believe so, sure.
- They assemble?
- I, I don’t know…
- Won’t that completely defeat their purpose?
O să căutăm, deci, o astfel de Ană (o să fim deci ANArhişti), pe care nu o cunoaştem, dar ştim despre ea, chiar dacă asta înseamnă să ieşim din stagnare, să forţăm povestea să meargă mai departe spre sfârşit, spre moarte, deci cu tot cu riscul morţii noastre? Este iubirea cu entropia ei felul nostru de a lupta cu moarte şi de a învăţa să murim? Stai şi te întrebi uneori dacă mai contează moartea după ce ai găsit o Ană, dacă nu a contrabalansat asta totul... este viaţa noastră până la urmă sclipirea de geniu a unuia care tocmai şi-a luat ţigări şi vede un măr verde rostogolindu-se pe caldarâm?
Să stau şi eu să mă întreb ca Paraziţii "Căt pula mea ziceaţi că valorează o viaţă de om?" sau să merg să mor liniştit, să trăiesc adică lângă o Ană, like a Green Apple... by Ana Green Apple!
The lyrics are here.
Sursa
2007-10-26 15:18:50