Vasile Buda, dirijorul fanfarei de la biserica “Betel”.

La cei 50 de ani ai săi, Vasile Buda se bucură de multe succese profesionale. Dar cea mai mare bucurie a Lui este posibilitatea de a sluji prin talentele lui şi de a aduce bucurie celor care îl ascultă. Are ucenici prin multe ţări ale lumii şi doar în fanfara de la “Betel” a avut ocazia să investească prin talentul său, în 120 de muzicieni. O personalitate care nu este ridicată în slăvi pentru că a devenit creştin şi a renunţat la slava deşartă a lumii. Vă învit să descoperiţi această personalitate în interviul ce urmează.

Date Biografice:

S-a născut în satul Cinişăuţi, raionul Rezina. Din clasa a 6-a, a început să cânte în fanfara colhozului. Au urmat doi ani de armată, timp în care a cântat în fanfara profesionistă a armatei. Această experienţă ia decis viitorul, a devenit muzicant. Întors din afară a început să lucreze la Casa de Cultură din raionul Rezina. În acelaşi timp a fost numit şeful Clubului din satul Mateuţi şi şeful la fanfara colhozului. La 6 iulie 1976, a susţinut examenul de intrare la Ştefan Neaga, secţia fără frecvenţă. Primul an a învăţat prin corespondenţă continuând să lucreze cu fanfara colhozului din raionul Rezina. Când a susţinut sesiunea de la sfârşitul anului, şeful secţiei de instrumente aerofone, s-a apropiat şi la motivat să treacă la secţia de zi. Anii de studenţie au fost împărţiţi cu viaţa de familie şi munca. Timp de trei ani cât a fost student a lucrat şi cu fanfara la o şcoală profesională, care pregătea cadre didactice pentru sate. Fiindcă teoria şi practica au mers împreună încă de la începutul carierei, nu-şi mai dorea să meargă la conservator. Dar, iarăşi a intervenit profesorul de specialitate şi ia spus: “este un post foarte bun de muncă, doar cu o condiţie, să mergi la conservator“. Şcoala despre care avea această ofertă a fost dată în exploatare în 1984, şi odată când mergea cu troilebuzul prin apropierea ei, parcă un clopoţel în inimă a sunat şi şi-a zis: “eu o să lucrez la şcoala aceasta“. Pe atunci era foarte greu să primeşti un loc de muncă la şcoală, trebuia să stai mult în rând la minister. Până la urmă a acceptat, şi a început cu clasa de trompete şi fanfară. Dimineaţa era la conservator, după ore repede alerga la elevii de la şcoală, iar sâmbetele şi duminicile era pe la nunţi. Aşa a fost un an. Din 1985 a început să lucreze la şcoala de arte  ”Valeriu Poleacov“. Peste un an a devenit şeful secţiei de instrumente aerofone, şi deja 28 de ani este în aceeaşi funcţie.

1. Din câte cunoaştem întâlnirea cu Domnul, chemarea de AL lăuda prin talentul dvs şi fondarea fanfarei de la Betel sau întâmplat concomitent. Cum au derulat toate aceste evenimente?

Era anul 1989. Într-o zi aud o bătaie uşoară în uşa biroului meu. Am răspuns că poate să intre şi văd în faţa mea un moşnegel, atunci îmi păruse bătrânel acum mi se pare că e mai tânăr şi ca mine. Şi îmi spune: “mi-aţi fost recomandat de vecinul meu. Avem nevoie de un dirijor pentru a fonda o fanfară la biserica evanghelică baptistă “Betel“”. Eu auzisem ceva de biserica baptistă pentru că o verişoarei de-a mamei mele ma luat odată cu ea la adunare. Acest bătrânel era Mihail Feodorovici Mocan. Iar la noi la şcoală se elibera postul de director, dar era o condiţie să devin comunist. Şi era o evreică care îmi spunea: “uitaţivă ce şansă bună, nu o lăsaţi să treacă pe alături” şi eu nu ştiu cum mia venit ideea şi îi spun: “eu mai repede devin baptist decât comunist”. Dar nu aveam nimic în comun până atunci cu creştinii. Până la urmă am acceptat să merg la Biserica “Betel” şi să văd ce instrumente şi ce copii au. Trebuia să cântăm în oraş cu orchestra şcolii la o sărbătoare naţională. Nu mai ţin minte ce sărbătoare, era înainte de paşti. Şi piesa care trebuia să o cântăm de paşti în biserică coincidea cu piesa care trebuia să o cântăm în oraş. Şi se apropie directorul meu şi îmi spune uite trebuie să cântaţi în oraş, era un om foarte de treabă. Eu i-am spus îmi pare, dar nu pot că eu mai lucrez în altă parte şi sunt ocupat. Şi el mă întreabă da unde lucrezi? Şi eu îi zic la Biserica Baptistă “Betel”. Da el îmi spune: “dacă ceva, eu nu ştiu că tu lucrezi acolo“. Pe atunci era anul 90, era trecerea la indepndenţă, dar oricum mai era frica asta de comunişti şi el avea o funcţie importantă în partid. Am lucrat cinci ani cu fanfara de la biserică până să mă pocăiesc. Atunci când m-am pocăit, am zis: “Doamne iartă-mă că am venit atât de târziu şi îţi mulţumesc că mai răbdat atâta timp“. Câteodată făceam repetiţie de trei ori pe săptămână, câte trei ore. Pentru că am început cu ei de la zero. Pe atunci nu erau atât de multe şcoli de muzică.  Eu veneam la biserică doar când aveam repetiţie, la adunare veneam foarte rar. M-au ajutat foarte mult fraţii. Nu aveam maşină şi era departe pentru mine de la telecentru să vin până la poşta veche, autobuzul mergea foarte greu. Un frate care mă ducea mai des acasă după adunare şi mă întreba dacă vin seara. Pe atunci nu înţelegeam de ce să mai vin seara, doar am fost dimineaţa. Nu aveam foamea asta după cuvânt. Dar chiar şi dacă veneam mă urcam sus la balcon, în caz că ar fi chemarea la pocăinţă să nu ies în faţă. După cinci ani, un frate misionar din america Vinch, a plantat o biserica la Telecentru în incinta Academiei de Ştiinţe. Vecinul meu ma invitat să mergem acolo. Am mers noi de câteva ori cu soţia şi fetiţile şi a început să îmi placă. Erau multe piedici pentru că eu cântam la nunţi cu artişit emeriţi şi era greu să laşi faima şi venitul asta. Am cântat şi cu Lozanciuc şi cu mulţi alţi, ţi meseria asta era o mare piedică cum aşa să las eu meseria asta, era şi sursa mea principală de întreţinere a familiei. Şi a venit ziua mare a deciziei. Am fost întrebaţi la sfârşitul predicii cine vrea să primească pe Domnul să ridice mâna, după care am fost invitaţi într-o clasă unde sau rugat pentru noi, şi de atunci suntem în biserică. Slavă Domnului. 

2.  În ce constă slujirea fanfarei, care sunt activităţile fanfarei “Betel”?

Cea mai importantă activitate a fanfarei noastre sunt evanghelizările. La majoritatea evanghelizărilor în masă cu Victor Gam, Franklin Grahham şi alţii, am cântat cu fanfara. A doua activitate de bază este lauda şi închinarea prin biserici. Şi eu am o cutiuţă specială unde colectez de la cei care ne ascultă scrisorele. De fiecare dată ne scriu: “Eu am fost azi în al noulea cer. Domnul mia umplut inima de bucurie ascultânduvă. Domnul ne-a binecuvântat suntem foarte fericiţi, am simţit o înălţare astăzi….”. Şi aceste mărturii sunt cea mai mare mulţumire şi bucurie. Eu stau cu spatele la sală şi nu văd cum reacţionează publicul, dar administratorul nostru Pavel Meico analizează bine cum primeşte sala şi la o biserică mi-a spus că în timp ce noi cântam dirijorul corului plângea. Chiar şi sunetul fără cuvinte atinge inimile oamenilor. Şi fiica mea care cântă la saxofon, face introducere la cântări pentru ca oamenii să îşi poate imagina despre ce cântăm noi. Am călătorit prin foarte multe biserici din Moldova şi de peste hotare.

3. Pentru că are o istorie mai lungă şi au trecut câteva generaţii prin şcoala aceasta, spuneţine pe unde mai sunt ucenicii sau primii membri ai orchestrei? Mai fac muzică acum?

Despre generaţii. Asta este o problemă foarte dureroasă pentru mine. Când au început a pleca copii în america cu vreo 10 ani în urmă, am fost nevoit să încep cu următorii de la zero. Eram la o etapă când Domnul deja ne binecuvântase cu multe realizări. Aveam deja un număr frumos de călătorii şi peste hotare. Noi am cântat şi în Germania, Olanda, Belorusia, Rusia, Ucraina şi România de câteva ori. Am rămas foarte indignat când am mers în America şi i-am întâlnit 25 din ei doar într-o biserică. Primul lucru care l-am făcut a fost adunarea de părinţi. Şi când m-au întrebat câte repetiţii vreau să fac pe săptămână. Când au auzit de trei repetiţii pe săptămână au rămas şocaţi. Acum merg câte trei luni pe an la ei şi fac şi acolo fanfară, dar e mai greu. Când revin peste nouă luni ei aproape tot au uitat şi iar o luăm de la început. Acum iar mă aşteaptă, dar am zis că nu vreau să mai merg, m-am săturat de atâtea drumuri. Doi din ei sunt în California. În Australia sunt încă trei. Cei din Canada şi Australia încă nu cântă. Îmi pare foarte rău de cei care sunt în America, pentru că sunt băieţi talentaţi, dar viaţa aglomerată nu-i lasă să îşi dezvolte talentele. Mai sunt unii prin Ucraina, Rusia şi alte părţi

4. De unde luaţi banii pentru călătoriile misionare?

Unele resurse le avem din vânzarea discurilor cu ceea ce cântăm. Dar cea mai importantă sursă o obţinem prin credinţă. De fiecare dată Dumnezeu se îngrijeşte în chip minunat şi ne binecuvântează mai mult decât avem nevoie. Când am fost în Olanda am adunat de la părinţi câte o sută de dolari. Şi am avut aşa o situaţie interesantă. Părinţii unui băiat din orchestră iau spus: “gata nu mai vedem noi banii ăştia înapoi”. Şi el sărmanu tot le zicea că creştinii nu sunt aşa, ei nu o sa facă aşa, pentru că ei nu erau creştini. Când am mers în Olanda fraţii de acolo ne-au întors toate cheltuielile, dar nu în dolari ci în euro. Şi când am întors banii la părinţi în euro, aceştia au rămas uimiţi pentru că nu credeau că asta se va întâmpla. Nu numai că au primit banii înapoi, dar şi pe deasupra.

4. Care sunt cele mai importante realizări pe care le aveţi la nivel de orchestră dar şi personal în aceşti ani?

În 2002 fraţii din Brest ne-au invitat la un festival muzical, la care au fost invitate multe orchestre din diferite regiuni. În total eram 120 de muzicanţi, ca la deschiderea templului lui Solomon. Noi de la Chişinău eram 50. Ei ne-au trimis nişte note mai înainte ca să le învăţăm şi să cântăm câteva piese împreună. Noi le-am învăţat, dar când am mers acolo, unii cântau de trei ori mai rar, alţii nu cunoşteau suficient de bine notele. Acum în iunie vom împlini 20 de ani. Cu această ocazie specială vrem să facem şi noi asemenea festival la Chişinău. Am invitat mai multe orchestre la Chişinău. Va fi o sărbătoare mare. Cred că cea mai mare realizare personală este faptul prin această lucrare am devenit copilul Domnului şi acum sunt mântuit. Apoi toţi copii care au trecut prin această  experienţă, într-un fel au devenit copii mei. Mulţi din ei au ajuns oameni mari în muzică. Unul din ei ocupă un post foarte important în parlamentul Ucrainei.Dar ştiţi cum era în povestea lui Anderson “Gatchii Uteonac” aşa era el, şi toţi îl luau peste picior. A început cu cel mai simplu instrument. Acum e liderul de tineret pe Ucraina şi consilierul primarului Odesa, într-o zi ma sunat, nici nu l-am cunoscut. Ne-a invitat la el, am fost şi am cântat la Odesa în mai multe biserici. Iar acum a ajuns în parlament. Mă bucur că mulţi din ei au ajuns oameni mari şi au succese profesionale. Încă o persoană cu asemenea experienţă este Marin de la Isus Salvatorul, care acum cântă în orchestra prezidenţială a Domnului Voronin.

5. Muzica care o cântaţi este deja gata compusă sau aveţi şi creaţii personale?

NU compunem muzică. Noi doar facem aranjamente. Preluăm anumite fragmente, note din piesele deja compuse şi le aranjez şi fac piese pe care le cântăm. Facem CD-uri ce ceea ce noi cântăm şi le vindem. Să compui muzică pentru fanfară este foarte greu. De aceea noi alegem din tot ce avem ce mai bun pentru noi şi mai adăugăm o notă un instrument şi tot aşa ajungem la ceea ce avem.

6. Câţi membri are orchestra în prezent? Numărul acesta a fost întotdeauna constant? Dacă i-aţi număra pe toţi câţi au fost la început, ce număr ar fi?

La momentul dar suntem 50. De fapt întotdeauna am fost în jurul acestei cifre, de la 48-50 sau 52. La început aveam doar 20. Apoi în fiecare an luam copii noi. Dacă să calculezi pe toţi se adună la 120 de muzicanţi. De 20 de ani am doar un singur membru care este şi acum în fanfară, este Igor Hmelic. Acum are 30 de ani şi are o fetiţă şi o soţie miunată. Lucreză şi nu are aşa de mult timp, dar cum îşi face timp vine neapărat la repetiţie.

7. Ce înseamnă închinarea prin cântare înaintea lui Dumnezeu pentru dvs?

Aceasta este o bucurie care nu ştiu dacă pot să o exprim prin cuvinte. Închinarea prin muzică înseamnă că îmi pun talentul meu în negoţ. Bucuria care o primesc prin această slujire îmi dă certitudinea că fac voia lui Dumnezeu, că fac ceea cei place Lui. Şi cei mai fericiţi oameni sunt cei care fac voia lui Dumnezeu.

8. Care sunt planurile sau visurile pentru viitor?

 Cel mai mare vis al meu este ca copii să fie ascultători şi să muncească pentru visele lor. Acum copii nu mai sunt aşa cum erau înainte. Nu mai luptă pentru valori şi nu mai iubesc să facă lucrurile calitiv, care i-ar îmbogăţi spiritual şi cultural. Cu privire la planuri îmi doresc să avem o sărbătoare frumoasă pe 17 iunie, la jubileul de 20 de ani. Şi acum ne pregătim intensiv pentru aceasta. Acum facem câte două repetiţii pe săptămână. Vă invităm să sărbătoriţi împreună cu noi, pe 17 iunie la biserica Betel. De fapt vor fi trei zile de sărbătoare. Vă aşteptăm cu mult drag.