Te prevenisem să nu prelungeşti prea mult scalda caldă în cada albă a camerei 202, of!, Hotel de France, Jersey. Nu mi-a fost totuna să te regăsesc, la întoarcere, întinsă, adormită, nici măcar nu apucaseşi să-mi porţi cămaşa, cum te rugasem, cu mirosul ei de emoţii şi nerăbdare. Intru vârtej în 202 şi iată-te, rece şi imortelă, pictată de Richard Hamilton. Coapsele îţi sunt treze, se vede; ce să facă şi ele, privesc pe fereastră impasibile, se desfată în lumină, deschise. Călcâiul piciorului drept, stă să îndrume soarele spre interior şi acesta urcă, nehotărât, în spirală: scobitura tălpii, pulpă, coapsă, pântece. E senin acolo, pour une fois. Trunchiul doarme, jefuit de pensula lui Hamilton, capul doarme, braţele te încoronează. Axilele, expuse fără teamă, însă, mă molipsesc pe mine de angoase: de ce nu ţi-e frică, de ce eşti atât de tihnită, ce e cu seninătatea aceea indolentă spiralând pe pântecul tău?! 
