Majoritatea discuţiilor occidentalilor în jurul Coranului ignoră un aspect esenţial pentru musulmani - cartea ca eveniment, ca obiect, cea de dincolo de sensul textului.
[De aici (dar nu numai) şi reticenţa faţă de traduceri.][Mai revin o dată, lectura unei cărţi poate fi şi un exerciţiu fizic, iar urmările acestui exerciţiu fără nici o legătură cu sensul textului. Şi încă o dată — cartea ca obiect nu este doar structura chimică sau calităţile fizice ale hîrtiei, ci anume felul în care transformă realitatea din jur prin prezenţa în trecutul personal, crearea unei istorii, unor atitudini, unor ritualuri (de exemplu ritualul de apropiere de carte)]
Este o deprindere a oamenilor educaţi în şcolile moderne să vadă doar sensul din texte şi să ignore influenţa obiectului. E cu totul altceva să citeşti o carte şi să citeşti acelaşi text de pe ecran. Dar puţini dau importanţă acestui altceva.[...]
Pentru mine orice carte de Eliade, indiferent că e roman, jurnal sau istorie, înseamnă o creştere enormă a poftei de lucru intelectual. Imediat mă prind că vreu să citesc cutare autor, să revin la un anumit text, să caut sensul unor anumite concepte sau evenimente. Poate din această cauză lecturile lui Eliade sunt atît de nefinalizate şi sporadice — el imediat mă trimite în altă parte. Îmi trezeşte imaginea unei planete mari care te atrage în cîmpul ei gravitaţional încet, încet, încet, numai ca să te învîrtă de cîteva ori şi cu viteză enormă să te arunce în altă direcţie.
Nu toate cărţile transformă. Multe sunt doar texte. [Sau toate? Depinde oare de cititor?]
Iată şi azi m-am regăsit în Eliade. Foarte des sunt întrebat de o persoană foarte apropiată, care suferă cronic de identificarea cu poporul în care s-a născut [respectiv se lasă afectat de fiecare tîmpenie a fiecărui reprezentant al acestui popor, de parcă ar fi cumva responsabil (de creaţie?)], ce e de făcut? De cele mai multe ori această întrebare vine înainte de alegeri. Răspunsul meu de obicei e acesta: "Trebuie să faci ceea ce poţi mai bine şi să depui efort să faci asta cît mai bine." Răspunsul meu desigur e mai desfăşurat şi mai concret pentru că e vorba de un om concret.
Părerea mea este că majoritatea schelălăiturilor politice sunt doar o canalizare a unor probleme personale, concrete. Şi cea mai simplă canalizare a acestor energii negative este guvernul şi concret pentru momentul în care trăim este PCRM-ul. Şi atunci mulţii, în loc să rezolve problemele personale încep să "gîndească global", să zătrească răul chiar de la sursă, să aranjeze lucrurile din viaţa lor angro. Himere.
Întrebarea mea pentru cei care luptă pentru putere [ca să facă lumea mai bună, desigur] este — poţi minţi, trăda, ucide? — dacă da, atunci fă-te politician. Dacă nu, atunci recunoaşte că nu eşti politician şi nu mai pierde timp şi energie cu "problemele globale". Fă ceea ce ştii tu mai bine şi fă-o permanent, cu efort şi acesta va fi cel mai bun răspuns.
Azi m-am regăsit în Eliade:
M-aţi întrebat cum am trăit această perioadă tragică? Mi-am spus că era vorba de o mare criză, dar că, în decursul istoriei sale, poporul român a mai cunoscut şi alte crize — trei, patru pe secol. Cei din ţară vor face ceea ce soarta le va permite să facă. Dar noi, aici, în străinătate, nu trebuie să ne pierdem vremea în nostalgii politice, în speranţa unei intervenţii iminente din partea Americii şi aşa mai departe. Era în 1946, 1947, 1948: în acei ani, aveam convingerea că o rezistenţă nu poate avea vreo importanţă decît în cazul în care se face ceva. Or, singurul lucru care se putea face era cultura. Eu însumi, Cioran şi mulţi alţii am ales deci să lucrăm, fiecare potrivit vocaţiei sale. Şi aceasta nu însemna că eram rupţi de ţară, dimpotrivă, dar era singura cale prin care puteam ajuta. [...]Mircea Eliade, Încercarea Labirintului, p. 81
