cinema
Am „adunat grămadă” ceva timp, dorinţă şi linişte şi am privit controversatul „12” semnat Nikita Mihalkov (provocat fiind şi de discuţiile aprinse de pe blogul lui Vladimir Bulat). N-am a spune mare lucru asupra construcţiei filmului, Vladimir Bulat a făcut-o mai bine decât aş face-o eu. Se simte munca maestrului Mihalkov, ca lucrare cinematografică filmul este foarte bine construit: momentele de tensiune majoră se destind lent în povestiri şi parabole „de viaţă”, regizorul are grijă să strecoare pe ici-colo, în locurile în care subiectul filmului este „tras de coadă” câte un instantaneu cu bombe, gloanţe, explozii, mult foc şi încă mai mult fum, camera lucrează perfect, prim-planurile alternează cu cadre de ansamblu, realitatea rusă este omniprezentă fie sub forma sistemului electric al şcolii care blochează, fie sub forma acelor ţevi de încălzire întinse neregulamentar pe tavan, fie prin gradianul care utilizează telefoanele mobile ale juraţilor, lăsate la păstrare, pentru a purta discuţii private... Haos, libertinaj juridic, egoism amoral şi prejudecăţi colective (anti-cecenism, antisemitism, andi-democraţie) cam ăsta este tonul general al filmului...Juraţii par mai degrabă un grup de prizonieri,strânşi cu forţa într-o sală, decât nişte oameni serioşi gata să dezbată o problemă atât de spinoasă cum este vina unui individ într-o situaţie concretă. De fapt, pe durata celor două ore şi ceva minute, instituţia reprezentată de ei este înjurată subtil, desconsiderată şi luată în râs ca o formă de „minciună democratică – atât prin demonstrarea incompetenţei morale a fiecărui individ în parte, cât şi prin ineficienţa lor ca colectiv. Juraţii nu cunosc dovezile acuzării, nici nu au urmărit atent întreg procesul şi pe urmă, deciziile pe care le iau nu decurg din paragrafe legale, aşa cum ar trebui, ci din emoţii, trăiri şi senzaţii. Ce mai, sunt inutili şi ridicoli! Prea multa dezordine pare suspectă, pentru că, subliminal, crează o dorinţă de Ordine, de Regulă (nu în sens de lege), de autoritate... O punte care duce şi în politic...
Că lucrurile stau aşa grijă să spună de câteva ori Mihalkov, o dată la început, sub forma motto: «не следует искать здесь правду быта, попытайтесь ощутить истину бытия» (traducere aproximativă, după ce am înjurat vocabularul filozofic al limbii române: aici, nu trebuie să căutaţi aparenţa cotidianului, ci să simţiţi adevărul autentic al existenţei – să fie acel, aici, Rusia? Sau lumea întreagă? Optez pentru prima variantă.). Aforismul de debut, ca şi cel de final este atribuit unui oarecare B. Tosia (rus. Б.Тосья - una din descifrările posibile "Бог, то-есть-Я" – „Dumnezeu, adică EU”. Nu e de mirare. În „The State Counsellor”, Pojarski, jucat de însuşi Mihalkov, este un mare amator şi inventator de abrevieri ciudate (SD, SDD – adică păpaţi-vă reciproc).
A doua oară, Mihalkov punctează şi mai mult diferenţa între LEGE (aşa cum o promovează eroul interpretat de Арцибашев) şi ORDINE prin gura şefului cimitirului (jucat de Алексей Горбунов): "Не может русский человек по закону жить. Скучно ему. В законе ничего личного нет, а русский человек без личных отношений - пустоцвет" (Nu poate Omul rus să trăiască după lege. Se plictiseşte. În lege nu există nimic personal, iar omul rus fără relaţie personală cu un obiect este o floare stearpă”.
În fine, însuşi maestrul va explica la sfârşitul filmului că „situaţia rusă” este atît de specifică, încât, atenţie urmează ceva sublim: pentru omul normal, nevinovat este mai sigur să stea la dubă decât în libertate. Duba asigură o protecţie a vieţii, pe care celelalte ipostaze „libere” ale vieţii nici n-o visează...
Diferenţa dintre lege şi ordine, propulsată cu atâta vervă, este de fapt o exprimare vualată a unei poveşti mai vechi: cea a infinităţii, în toate sensurile, pe toate coordonatele rău-bine, sufletului rusesc, cea a irepetabilităţii situaţiei ruse... Argumentul suprem este: „Aşa suntem noi, ruşii. Încăpăţânaţi (vezi: Bărbierul din Siberia), lacomi, urâţi la chipul moral, dar patrioţi care gândesc şi suflă pentru Rusia (a se vedea „The State Counsellor”), nu ne încredem în lege, ştim foarte bine în schimb s-o manipulăm şi să găsim portiţe prin ea, şi anume pentru asta avem nevoie de o mână puternică care ne-ar struni şi ar tempera excesele „sufletului rus.” Aici filmul aduce a propagandă curată...
Nu ştiu dacă aderenţa la „specificul rusesc” este un păcat grav. Oricum, valoarea lui artistică este nulă în afara spaţiului rusesc – chiar şi în interiorul Rusiei, ideea unei „excepţii ruse” care ar trebui conservate şi promovate este luată în furci.
Revenind la film, motivul principal al filmului - apelul la ordine, este construit pe baza unor manipulaţii abile pe falia colectiv-individ. Omul rus, cosmosul ăla necunoscut, păşeşte cel mai bine în sunete de marş, sub comanda „înţeleaptă” a UNUIA – sugerează Mihalkov. Asta şi pentru că legile alea uscate, bune doar pentru occidentali tâmpiţi (a se asculta Zadornov) nu merg în Rusia. Motivul – sufletul rus.
Altfel, cazul legal construit de el cu atâta migală este un fals care se bazează pe un alt fals. Falsă este dilema juraţilor, or, ei sunt chemaţi să acopere formal o nesocotire a legii, falsă este şi soluţia propusă de Mihalkov, întrucât pretinde că rezolvă un abuz rău (asasinatul) printr-un abuz bun (supravieţuirea unicului martor al crimei)... Ignorarea legii, criminală în primul caz, este irigată de slavă, înţelepciune şi mai ales, omenie, în al doilea caz...
Sursa
2007-11-01 10:17:12