(FOTO) Şocant! O şcoală devastată de localnici “mai ceva ca pe vremea foametei”!

Poate că nu veţi crede, dar este real. Ceea ce urmează să vedeţi în fotografiile de mai jos este dincolo de orice limită a imaginaţiei, dar mai ales a bunului simţ.

Clădirea din imagini a fost cândva… şcoală. Înainte însă de acest cândva, o parte din actuala adunătură de pietre a fost casă boierească. Mai concret, până în 1940, când proprietarul, om înstărit şi cu avere, a fugit peste Prut de frica sovieticilor. Din spusele oamenilor mai în vârstă, am înţeles că această clădire a fost şi atunci devastată de cei din partea locurilor. Dar chiar aşa, cum o vedeţi în aceste poze, nu a fost nici măcar în ‘40 - spun cei în etate.

După ce apele s-au mai liniştit, odată cu trimiterea în Siberia sau fuga benevolă a culacilor, clădirea boierului, despre care vă vorbesc, a devenit şcoală. La început mai mică, apoi ceva mai mare şi, în final, a devenit aşa cum o vedeţi în imaginile de mai jos.

Ani buni clădirea şcolii a întâmpinat şi a găzduit zeci de generaţii de elevi de prin partea locului. La mijlocul anilor ‘80 însă, autorităţile locale au găsit de cuviinţă că este nevoie de o şcoală nouă în sat. Una modernă, cu sală de sport, sală de festivităţi, cantină şi clase mai spaţioase. Zis şi făcut. Au scris demersuri către autorităţile centrale, au primit acordul şi au demarat lucrările pentru noul sediu. S-a construit relativ repede. Toată lumea era entuziasmată şi mulţumită, deşi existau voci care spuneau că e cheltuială inutilă de bani. Dar, aşa cum în fostul URSS planul era plan şi tot ce ajungea pe hârtie trebuia într-un fel îndeplinit, indiferent de scop şi mijloace, nu s-a ţinut cont şi de asemenea păreri.

În câţiva ani, reprezentanţi ai autorităţilor raionale, învăţători, elevi, părinţi sau simpli oameni din sat participau la pompoasa festivitate de inaugurare a noii şcoli. Asta se întâmpla în toamna lui 1992. A venit însă iarna. În republică, situaţia economică nu era tocmai roz. Războiul de pe Nistru, criza economică, şi nu numai, îşi făcea efectul. Zilele erau tot mai geroase, iar încălzirea în noua şcoală destul de proastă. La început, elevii stăteau îmbrăcaţi în paltoane cu pixul degerând în mâini, după care, unora, părinţii chiar le-au interzis să mai meargă la şcoală. Timp de câţiva ani, în lunile ianuarie şi februarie, lecţiile au fost suspendate total.

Între timp, vechea şcoală, unde sistemul de încălzire, deşi unul vechi, era încă destul de bun, stătea şi ducea dorul învăţăceilor. În primul an s-au mai ţinut câteva ore în vechea clădire, după care, din lipsă de resurse termice, s-a renuţat. În iernile următoare, din neglijenţa celor responsabili, a îngheţat sistemul de încălzire, după care, primăvara, din aceeaşi neglijenţă, a fost inundat subsolul clădirii. Şi de aici a început toată tragedia şi bătaia de joc pe care o redau în fotografiile de mai jos.

[Arată ca slideshow]

Oamenii din sat au inundat clădirea şi, noaptea, ca hoţii, au furat care şi ce au putut. La început au intrat copii şi au luat cărţile din vechea bibliotecă, destul de consistentă, de altfel. Curaj au prins apoi şi cei mai mari. Încetul cu încetul au furat cam tot, că avea sau nu aveau nevoie. O uşă, o fereastră sau un calorifer - toate erau luate mai pe ascuns sau mai făţiş sub pretextul că “toate sunt bune la casa omului”. Astfel că, până la urmă, fără nici un fel de jenă, locatarii au ajuns să zmulgă până şi scândurile din podeaua de altă dată.

Am rămas, pe drept cuvânt, uluită când am văzut cum arată vechea şcoală. După cum mărturiseau şi localnicii - “Au devastat-o mai ceva ca pe timpul foametei”. În plus, cei de prin partea locului mi-au spus că după ce a fost “curăţită” de toate bunurile, aceasta a ajuns a fi şi loc de distracţie sau o modalitate de prezentare a “talentelor” locale. Dovadă sunt pereţii încrustaţi cu fel de fel de declaraţii de dragoste, desene, cuvinte obscene şi altele. Inventivitatea este aici la ea acasă.

[Arată ca slideshow]

Deşi, la început, mi-a fost teamă să intru în clădire (găurile în podeaua de la etajul doi erau atât de mari că puteai uşor, fără să vrei, să te pomeneşti la etajul întâi) totuşi am riscat pentru că am vrut să vă prezint acest peisaj sinistru. Tabloul este cu adevărat unul jalnic, atât în interior cât şi pe dinafară, unde jumătate din acoperişul clădirii lipseşte cu desăvărşire. Deşi, de ani buni, în această clădire, iarna ninge, toamna, primăvara şi vara plouă, construcţia încă mai rezistă. Mă gândesc: dacă şi după această bătaie de joc, clădirea încă nu s-a prăbuşit definitiv, câţi ani ar mai fi fost ea bună pentru comunitatea locală dacă nu ar fi fost abandonată şi vandalizată în asemenea hal…

Pentru că principalii vinovaţi sunt autorităţile locale. Mirată la culme de ceea ce văd, am stat de vorbă şi cu oamenii din sat. Mi-au spus că, acum trei ani, un antreprenor din Italia a vrut să cumpere această clădire, să o renoveze şi să o reinstaureze cu gândul să deschidă aici o fabrică de confecţii. Din motive neclare, Primăria, în fruntea căreia, pe atunci, se afla un primar comunist, nu a ajuns la un consens cu businessmenul asupra preţului şi aşa s-a pierdut bunătate de afacere, pentru ambele părţi. Când spun ambele părţi mă refer şi la oamenii din această localitate. Vă daţi seama câte locuri de muncă ar fi avut aceştia şi ce progres ar fi putut înregistra infrastructura locală dacă primarul comunist, care a negociat tranzacţia, ar fi gândit în perspectivă?! Nu a fost să fie aşa…

p.s. Deoarece suntem în campanie electorală nu divulg numele localităţii pentru a evita oarecare interpretări. Reportajul face parte din aceeaşi colecţie cu „Satele noastre ce-aţi făcut cu ele?”.