Studenţi basarabeni din Bucureşti în Parlamentul European

A fost vorba despre o idee mai veche a doamnei europarlamentar Maria Petre. Ştiam că dânsa a avut pe parcursul activităţii sale o atitudine mai mult decât binevoitoare faţă de cetăţenii moldoveni, în special faţă de tinerii care au manifestat într-un anumit context dorinţa de a se implica în viaţa socială şi în activităţi de ordin civic. În momentul în care am aflat că urmează să ne deplasăm la Bruxelles, în Parlamentul European, una

dintre cele mai importante structuri din lume, dacă nu chiar cea mai importantă, mi-am dat seama că ceea ce va urma trebuie să aibă şi va avea un impact major asupra a ceea ce ne interesa şi ne durea pe noi cel mai mult – dezvoltarea firească a libertăţilor omului în Republica Moldova. Totul a fost foarte simplu, organizat şi bine pus la punct. Cazarea ne-a fost asigurată, la fel şi mesele împreună cu transportul. Nimic nu a fost în plus şi nimic nu a lipsit. Nişte studenţi din Republica Moldova, bursieri ai statului român, s-au pomenit într-una dintre cele mai frumoase capitale europene, al cărei nume are o rezonanţă cu totul deosebită. Bruxelles însemna oficiali europeni, pragmatism şi eficienţă, lipsa extravaganţei în folosul funcţionalităţii, cel mai înalt nivel al diplomaţiei şi, nu în ultimul rând, un loc unde se iau decizii care le afectează pe multe dintre statele lumii, inclusiv pe RM.
Scopul deplasării l-a constituit sensibilizarea opiniei europarlamentarilor în legătură cu îngrădirea accesului liber la informaţie şi la libertatea de expresie din Republica Moldova. Iniţiată de doamna europarlamentar Maria Petre, declaraţia numărul 13 trebuia să fie semnată de, cel puţin, 395 deputaţi pentru a putea deveni document al Uniunii. În condiţiile în care statul nostru beneficiază de Politica Europeană de Vecinătate, importanţa adoptării acestui act este una covârşitoare. Conducerea comunist-creştin-democrată de la noi şi-a asumat, cel puţin la nivel declarativ, sarcina de a face tot posibilul pentru a aduce statul mai aproape de Uniune, ceea ce înseamnă automat că aquis-ul comunitar trebuie îndeplinit, vrei-nu vrei. Aşadar, prin colectarea a 395 de semnături în favoarea acestei declaraţii, însăşi puterea comunistă va fi nevoită să-şi ia angajamentul în faţa structurilor europene că va renunţa la presiunile exercitate asupra presei, atât de numeroase şi atât de des semnalate din societatea civilă prin vocea unor ONG-uri sau instituţii media.
Echipaţi cu tricouri special-croite, înarmaţi cu hangere, afişe şi broşuri, cu plasma amplasată în mijlocul holului şi cu filmuleţul rulând pe el, am procedat la convingerea europarlamentarilor, susţinând că semnarea acestui document este necesar, esenţial nu numai pentru noi, ca cetăţeni din afara Uniunii, dar şi pentru securitatea UE, dat fiind faptul că Moldova se află tocmai la graniţa cu aceasta. Unii dintre ei s-au lăsat convinşi uşor, alţii deja o semnaseră, iar ceilalţi, pur şi simplu, evitau să iniţieze o discuţie. Sunetele din film distrăgeau imediat atenţia. Microfoane aruncate pe jos de către poliţişti, strigăte şi ameninţări la adresa presei ale aceloraşi oameni ai legii, discursuri demagogice ale celui dintâi om din statul moldav – toate acestea creau o atmosferă dintr-o altă lume şi dintr-un alt timp, pe care se pare că trecătorii le credeau apuse demult. Presa a fost foarte interesată de acţiune. Mai mult decât deputaţii care se grăbeau mereu undeva, corespondenţii diverselor instituţii au intrat în vorbă cu noi în timp ce trăgeau cu ochiul în continuare la imaginile de pe ecran. Au dus vestea, dar şi atitudinea noastră, mai departe, în ţările de unde proveneau. Am mers din uşă-n uşă, din birou în birou până când începusem să auzim: I have allready got this. Thank you! My boss allready knows about it! OK, I have signed it! Mesajul ajunsese la destinatari, iar noi eram mulţumiţi.
Spre sfârşitul sesiunii Parlamentului, europarlamentarul român Maria Petre a avut acea intervenţie multaşteptată. Numele statului Republica Moldova a răsunat în plen, iar deputaţii au aplaudat, ceea ce însemna că acţiunea a fost apreciată. Acum nu ne rămâne decât să sperăm că europarlamentarii nu se vor arăta nepăsători faţă de circa 4 milioane de oameni, europeni şi ei, dar încă nu şi în acte. Oamenii din Republica Moldova au nevoie de Uniunea Europeană pentru a răsufla uşuraţi şi pentru ca încrederea lor în ziua de mâine să nu rămână doar un vis.
În urma acestei acţiuni, România a arătat din nou cât de mult ţine la apropierea RM de Uniunea Europeană pentru ca cetăţenii moldoveni să se poată bucura de drepturile lor constituţionale. Libertatea de exprimare şi accesul liber la informaţii nu sunt un lux, ci o pre-condiţie necesară aderării. Am pornit pe un drum, stimaţi aleşi ai poporului! Avem nevoie de fapte, dar nu vorbe!

Tudor Cojocaru