Sociologia politică a lui Mihai Eminescu

Mai jos este un curs de sociologie eminesciană scris de mine în anul IV, pe când făceam sociologia. Îl mai public odată, păcat să se piardă…

1. Teoria despre stat lui Eminescu a fost expusă pentru prima dată la 14 mai 1876 în articolul “Influenţa austriacă asupra românilor”.

Istoria umanităţii, pentru Eminescu reprezintă o luptă dintre individualism şi ideia de stat. Dacă prin individualism, se înţeleg interesele particulare şi de grup, prin ideea de stat, Eminescu presupune armonizarea intereselor existente în societate, aceasta fiind văzută ca „război tuturor împotriva tuturor” în timp ce diferenţa socială este văzută ca o necesitate organică pentru funcţionarea normală a societăţii.

Societatea şi statul sunt elemente distincte, celei dintâi Eminescu atribuind mişcare, schimbare permanentă, iar celei din urmă continuitatea şi stabilitatea. Pentru materializarea acestei idei, „trebuieşte o familie ale cărei interese să fie acelea ale armoniei societăţii, care să fie bogată când toate clasele sunt bogate, puternică când toate sunt puternice”, spune Eminescu. Această familie fiind dinastia monarhică, unica capabilă de a garanta stabilitatea politică.

O ideia opusă ideii monarhice este republica. Eminescu distinge două tipuri de republici: cele antice, în care dominau castele, rigide şi stabile şi moderne în care domină „clasele movibile”, flexibile şi în permanentă schimbare. Pentru ambele tipuri de republici Eminescu afirmă că este caracteristică exploatarea claselor inferioare de către cele superioare, în cele moderne aceasta fiind justificată de ideologia liberală. „Libertatea e libertatea de a exploata, egalitatea e egalitatea de a deveni tiran ca şi vecinul meu, fraternitatea - un moft ilustrat prin ghilotină”, spune Eminescu.

Instabilitatea pe care o aduce republica este răul principal care provoacă decăderea societăţii româneşti, iată de ce statul ideal este asemănat de Eminescu cu un „roi de albine” care are un „punct stabil” în jurul căruia îşi desfăşoară societatea activitatea.

În acelaşi timp, Eminescu afirmă necesitatea menţinerii omogenităţii etnice şi predominarea elementului autohton în toate domeniile vieţii, minorităţilor etnice, acestora fiind acordat dreptul de a conlucra cu băştinaşii cu condiţia asigurării funcţionarii nediscriminatorii a mecanismului economico-politic al ţării.

Statul modern român este prezentat de Eminescu ca o creaţie artificială, incompatibilă cu realităţile socio-economice româneşti, fiind numit cu dispreţ „un text franţuzesc aplicat asupra unui popor ce nu-l înţelege şi nu-l înţelege niciodată”.

Teoria păturii superpuse

Problema „păturii superpuse” a fost expusă şi teoretizată de către Demolins care aparţine şcolii sociologice a lui Le Play. Ideea acesteea constă în următoarele: asupra oricărei evoluţii sociale acţionează două determinisme: unul de jos în sus, organic, natural şi firesc, altul, de sus în jos, neorganic, nenatural şi artificial, în special în cazurile dominaţiilor străine. Esenţa ideii păturii superpuse, expusă de această şcoală constă în faptul că schimbările în cadrul societăţii nu au loc în mod firesc în conformitate cu necesităţile organice ai populaţiei ci din necesitatea de dominaţiei. În articolul său „Influenţa austriacă asupra românilor din principate” Eminescu analizează impactul pe care la avut stăpânirea austriacă asupra popoarelor din cadrul imperiului său. „Austria, spune el, există prin discordia popoarelor sale. Pentru a le ţine vecinic lipite şi vecinic în discordie are nevoie de un element internaţional, fără patrie proprie, fără naţionalitate, fără limbă, de un element care să fie acasă în Tirol ca şi în Boemia, în Galiţia ca şi în Transilvania”. Potrivit lui Eminescu, prototipul acestui om, lipsit de identitate este preotul catolic. Iată de ce catolicismul („universalism”) a servit ca idee unificatoare pentru imperiul austriac. După declararea libertăţilor religioase, clerul catolic a încetat să-şi mai exercite funcţia, deaceea administraţia imperială fiind nevoită să-şi caute un alt aliat dezvoltând spirit cosmopolit în rândul populaţiilor. „Cosmopolitismul, este pretextul de a nu face nimic pentru dezvoltarea unei părţi a omenirii, pentru că individul respectiv s-a însărcinat de a lucra pentru universul întreg”.

Teoria păturii superpuse a fost cea care a servit drept argument pentru etichetarea lui Eminescu drept „xenofob” şi „antisemit” de către unii critici. În realitate Eminescu se referă la „sentimentul de înstrăinare” şi de responsabilitate a păturii superpuse faţă de starea şi destinul naţiunii, fără a avea sentimente negative faţă de etniile străine în sine. Liberalismul reprezintă produsul ideologic al acestei clase înstrăinate, pentru care unicul criteriu de ascensiune socială este banul şi nu meritele şi capacităţile personale. Iată de ce Eminescu îşi îndreaptă nemulţumirea faţă de liberali, consideraţi urmaşi ai fanarioţilor şi faţă de evrei cărora sub presiunea occidentului România a acordat drepturi cetăţeneşti, obţinând dreptul de a cumpăra pământ şi a se ocupa cu specula.

Teoria selecţiei negative

În sociologia universală teoria circulaţiei elitelor a fost formulată de către Vilfredo Pareto, care afirmă că pentru orice societate este caracteristică o polarizare, societatea fiind divizată în două părţi inegale: elita, reprezentată de indivizii cu cei mai mari indicatori personali şi masa, care este subordonată elitei. Odată ce elita se află în minoritate pentru continuitatea sa aceasta are nevoie de „cadre noi”, acest lucru are loc în cadrul circulaţiei din punct de vedere calitativ a indivizilor pe verticală, de la inferior la superior şi invers. Blocarea a unei astfel de circulaţii provoacă reacţii violente împotriva grupurilor elitare.

În conformitate cu teoria eminesciană a circulaţiei negative a elitelor poate fi presupusă si necoincidenţa între „titlul” individului şi capacităţile acestuia. „Ce este o elită cu semnul minus?” se întreabă Eminescu, „aceea în care se adună cei ai căror indici de capacitate reală se află sub nivelul indicilor de capacitate ceruţi de titlurile ocupate („etichetele” corespunzătoare locului deţinut într-o „clasă” a societăţii)”. Indicatorul esenţial al „omului - elită” este caracterul şi nicidecum capacităţile intelectuale, „astfel în orice ramură de activitate socială, acolo unde înmulţesc intelegenţele în dauna caracterelor este un simptom de decadenţă. „Aceasta începe ca orice epidemie, numai pe ici colea, apoi se generalizează…” „Intelegenţa poate duce la o hotărâre bună, iar voinţa la o executare bună. Dar şi hotărârea şi executarea pot fi păgubitoare altora şi obştei, dacă sunt lipsite de caracter”.

În acest fel Eminescu delimitează conceptele de „elită pozitivă”, indivizii cu cei mai înalţi indicatori, ai căror „titluri” corespund cu capacităţile pe care le au, şi „elita negativă” ai căror „titluri” nu corespund cu capacităţile sale. Dacă ca formă are loc o circulaţie normală, în fond, are loc o circulaţie a titlurilor şi nu a indivizilor. Anume selecţia negativă a elitelor este cea care a contribuit la formarea păturii superpuse datorită principiilor liberale care apreciază valoarea individului prin prizma proprietăţii pe care acesta deţine. „Nenumărate nulităţi, sub pretextul liberalismului şi al democraţiei se servesc de stat şi de demnităţile lui pentru a câştiga o pâine, pe care pe calea muncii oneste n-ar putea-o câştiga…”, se plânge Eminescu. Precum observă în cartea sa Radu Mihai Crişan - „Spre Eminescu - răspuns românesc la ameninţările prezentului şi la provocările viitorului”: „Mihai Eminescu, spre deosebire de liberali şi de socialişti, o concepe echitatea, la nivel societal, ca egalitate de şanse, iar nicidecum de condiţii sociale”.

Relaţia de dominare - supunere, se naşte în cadrul diferenţelor de avere, „din dominarea se naşte deosebirea între libertate şi nelibertate. E nelibertatea celui ce nu posedă faţă cu libertatea celui ce posedă. (…) Din ce în ce, clasele vin la conştiinţa antitezei lor. Această antiteză a amânduror claselor se exprimă în interese economice. Clasa săracă reprezintă procesul formării de capital, tendinţa de a-l forma, clasa bogată procesul conservării capitalului şi a dominării. Fiecare popor conţine o clasă neliberă şi una liberă. Acesta e un raport organic”. În acest fel Eminescu afirmă ca problema naţiunii române nu constă în inegalitate ci în imoralitatea, şi existenţa sentimentului de străinare clasei dominante faţă de întreaga masă a populaţiei datorită originii sale alogene.

Teoria compensaţiei muncii

Pentru Eminescu Munca reprezenta un element de bază pentru evoluţia civilizaţiei de la o etapă la alta. „Teoria compensaţiei muncii” propusă de către poetul-sociolog, se află în strânsă legătură cu teoria păturii superpuse şi teoria selecţiei negative şi teoriei formelor fără fond. Formele instituţionale şi cadrele socio-culturale importate nu erau potrivite deoarece nu erau reclamate de situaţia socio-economică reală, nefiind astfel capabilă să uşureze munca ţărănimii. Iată de ce Eminescu a apreciat munca drept criteriu raţionalităţii al stadiului unei civilizaţii. Poetul - sociolog i-a atribuit muncii rolul de „condiţie hotărâtoare a bunăstării economice, iar prin aceasta a fericirii omului şi a umanităţii”. De aceea, „cheia depăşirii situaţiei e satisfăcătoare din economia românească a timpului său consta, după părerea lui M. Eminescu, în antrenarea întregii populaţii la muncă eficientă care să ducă la sporirea bogăţiei, precum şi în practicarea unei politici economice - fiscală, monetară, de credit, industrială etc. - care să stimuleze acest gen de muncă şi să descurajeze activităţile speculative, corupţia şi politicianismul oportunist etc.” Indivizii care contribuie la prosperitatea societăţii reprezintă „clasa pozitivă” opusă păturii superpuse, care o funcţie parazitară în locul celei fireşti, de a uşura sau compensa munca depusă de clasa muncitoare.

Teoria formelor fără fond

Autorul teoriei formelor fără fond este considerat Titu Maiorescu, aceasta fiind însă dezvoltată de către mai multe personalităţi, aşa ca: A. D. Xenopol, C. Rãdulescu-Motru, Ion Luca Caragiale.

Titu Maiorescu (1840-1917) s-a impus în epoca sa ca critic vehement al liberalismului şi a imprumuturilor străine, care în opinia sa, nu corespundeau condiţiilor social-economice din România.

Potrivit teoriei formelor fără fond, generaţia paşoptistă care a studiat în instituţiile din străinătate, vrăjiţi de civilizaţia occidentală au perceput superficial cultura occidentală, fără să studieze condiţiile social-economice şi istorice care au determinat dezvoltarea acesteia. Atfel încât în România au fost importate modele artificiale, care nu corespund realităţilor româneşti, neavând o funcţie utilitară, fiind chiar un impiediment pentru o adevărată dezvoltare socio-economică, „dând astfel naştere unui curent general, la o credinţã optimistã cã aproape totul s-a făcut bine”, spune Titu Maiorescu. „Dacã te îndoieşti de libertate, îţi prezintă hârtia pe care e tipărită constituţia română”, ironizează acesta. „Înainte de a avea învăţători săteşti, continuă Maiorescu, am făcut şcoli pentru sate şi înainte de a avea profesori capabili, am deschis gimnazii şi universitãţi” şi tot astfel atenee, asociaţii de cultură, Academie Română, conservator de muzicã, şcoli de belle arte, care în realitate sunt toate producţii moarte, pretenţii fără fundament, stafii fără trup, iluzii fără adevăr. Astfel, cultura claselor mai înalte ale românilor este nulă şi fără valoare şi abisul ce ne desparte de poporul de jos devine din zi în zi mai adânc. Singura clasă reală la noi este ţăranul român şi realitatea lui este suferinţa sub care suspinã de fantasmagoriile claselor superioare, căci din sudoarea lui zilnicã se scot mijloacele materiale pentru susţinerea edificiului fictiv ce-l numim cultură română”.

În opinia lui Eminescu, care a fost continuatorul teoriei formelor fără fond, cauza a unei astfel de stări constă în faptul că “mişcarea n-a pornit de jos în sus, precum se cuvenea, ci de sus în jos. Cine erau purtători de steag la revoluţia de la 1848? Poporul? Poporul era prea cuminte pentru asemenea lucruri. Fii de boieri, rău preparaţi în ţară, care, apucând de ici de colo, în străinătate, când o aşchie de cunoştinţă, când alta, s-au întors cu surcele în poală să dea foc ţării şi nu altceva”.

Cultura românească modernă nu era decât o imitaţie a modelelor occidentale, care potrivit lui Eminescu şi a junimiştilor fiind sterilă nu aduce nimic în esenţă. Aceaste forme, rezultate din imitaţia culturilor străine deveniseră „culturi elitare”, prin care burghezia, pătura superpusă încerca să de deosebească de restul populaţiei, fiind dominată de „un sentiment al înstrăinării”. În acest fel „teoria formelor fără fond” vine într-o strânsă conexiune cu restul teoriilor sociologice eminesciene închegând un sistem al unei sociologii politice. Care mai târziu ca sursă de înspiraţie pentru o întreagă generaţie de intelectuali: Nichifor Crainic, Nae Ionescu, Traian Brăileanu, Petre Ţuţea etc

Bibliografia:

1. Radu Mihai CRIŞAN „Testamentul politic al lui Mihai Eminescu”, Buc. 2005
2. Radu Mihai CRIŞAN „Spre Eminescu. Răspuns românesc la ameninţările prezentului şi la provocările viitorului”, , Buc. 2005
3. Mihai Eminescu, „Între Scylla şi Charybda”. Opera politică, Chişinău, 1997.
4. Ilie Bădescu, „Istoria Sociologiei. Perioada marilor sisteme” Vol.I, 2002
5. M.Bulgaru, D.Cheianu. „Dezvoltarea ştiinţei şi învăţământului sociologic în Moldova” - Chişinău: USM, 2005

Sursa
2009-03-02 21:24:30