Julien GREEN - Leviathan. Portrete
Julien Green - foto - izbuteşte în al său Leviathan (Editura pentru literatură, BPT, 1968) o colecţie memorabilă de portrete - în sfânta tradiţie stilistică franţuzească. Însemnarea de faţă nu se doreşte a fi altceva decât modestul meu omagiu adus autorului în cinstea orelor de încântare petrecute cu cartea sa în mână. Romanul scriitorului francez conţine într-însul un adevărat conflict al măştilor (un brutal concurs de portretistică), care, la rându-i, camuflează impudic mai adâncul război al caracterelor.Mişcarea, dinamismul zgârcit care condimentează ici-colo această creaţie de suflet a lui Green, atunci când le vine rândul a-şi intra în rol, aduc mai degrabă cu zbaterea neputincioasă, dar sfredelitoare a minţii omeneşti, confruntată cu imobilismul forfotitor al bietului corp în timpul visului. Gândurile, trăirile spăimoase vin şi trec, trupul, mintea rămân şi suferă. Pentru a alege o formulă mai plastică, neortodoxă: oamenii lui J.G. nu-şi pot evada din cap decât ieşindu-şi din minţi! Realitatea exterioară este pentru dânşii un detaliu minor, lesne de nesocotit, în calea emoţiilor imediate, gâtuite dar nu ucise de indestructibilele cutume ale vieţii burgheze.
Subiect: noul sosit, străinul, ţapul ispăşitor, transferă şi ucide - mânat de o putere care nu vine dinlăuntrul lui (e o forţă străină, tot aşa cum el rămâne un veşnic venetic marginalizat în localitatea aceea de provincie, la mâna localnicilor) - în trupul celei mai dezirabile (şi vicioase) fete din oraş nestăvilitele, impurele, condamnabilele dorinţe care-l subjugă pe el însuşi, tâlhărindu-i omenia. Desprinderea aceasta de sine îl ţine la fereală, mai apoi, de calvarul obişnuit al remuşcărilor. Crima nu poartă vreun mesaj social sau ideologic. Mobilul fărădelegii nu are a face cu un făţiş protest antiburghez, el face, totuşi, legătura în sens de complicitate involuntară între acest proscris, Guéret, şi dorinţa de revanşă a femeilor ”traduse” de bărbaţii lor, contra cost, cu dezirabila jună disponibilă a burgului. Revanşa este extinsă şi pe tărâmul vârstei: decrepitudine prematură vs. tinereţe îndrăzneaţă.
Nu mă voi apuca să transcriu aici jumătate de volum (cam atât, dacă nu mai mult, ocupă portretistica în romanul citat). Nişte spicuiri, doar. Nu neapărat cele mai inspirate. Cu voluptate menţionez imensa contribuţie traductorială a regretatului Modest Morariu (remarcată de mine, de curând, şi în cazul Jurnalului lui Jules Renard, dar şi la citirea fragmentelor de Jurnal greenian, selectate şi tălmăcite de acelaşi M.M. şi reeditate de Humanitas). Dl. Morariu este ceea ce am putea numi un tradauctor. Reputatul tălmaci şi exeget al operei prolificului diarist - mă refer la J.G. - pare să fi avut la degetul mic gramatica, topica, sintaxa şi, în primul rând, spiritul francezei, calitate dublată şi de o devotată şi nedisimulată capacitate de identificare cu autorul tradus.
Stând cocoţată pe tronul ei, doamnei Londe îi venea mai la îndemână să surâdă, să descoase, şi, dacă era cu putinţă, să seducă. Manierele sale erau mieroase şi voit nobile, împărţea vorbe goale ca o regină şi dădea restul cu un aer de mare generozitate. Toate aceste liberalităţi făţarnice nu dădeau greş aproape niciodată, instinctul călăuzind-o admirabil pe această femeie mistuită de dorinţa de a fi pe placul tuturor numai pentru a afla cât mai multe.
Aşa îşi astâmpăra doamna Londe setea neîndurătoare a curiozităţii ce o devora veşnic. N-ar fi putut concepe să trăiască printre nişte necunoscuţi. La început vedea în fiecare nou venit un duşman care trebuia răpus şi stăpânit, fapt ce-i provoca o emoţie chinuitoare şi voluptoasă în acelaşi timp, comparabilă doar cu nerăbdarea dragostei. Îşi domina clienţii printr-o cunoaştere amănunţită a vieţii lor mărunte de zi cu zi. Pasiunea ei amplifica totul. Acolo unde o curiozitate mai anemică ar fi descoperit numai oase, ea se înfrupta ca la un ospăţ regesc.
Şi nişte pilde de ”răsturnări” stilistice de mare preţ:
În spatele ei, amurgul lumina stins fereastra şi ea nu mai clintea, nu mai vorbea; privirile întunecate iscodeau în stânga şi-n dreapta; enormă şi sclipitoare în teaca-i de serj lucios, crupa împietrită a doamnei Londe părea să înjure ultimele raze ale zilei.
Îi era greu să-l vadă; i-ar fi fost şi mai greu să se lipsească de prezenţa lui. Ardea să-l întrebe într-o zi despre viaţa lui, să afle: el cum procedează pentru a-şi rata viitorul.
Sursa
2009-03-02 13:07:18