Gheorghe
Urăsc ziua î care a pornit totul, dar nici nu îmi mai amintesc când a fost. Acu vre-o 15 ani, tot a decurs lent, era iarna lui ’94 ştiu că atunci am distrus trei perechi de papuci, asta i-a făcut pe ai mei să ă ducă la medic. Acela mi-a şi pus diagnoza – distrofie musculară. Procesul era ireversibil, nu aveai cum să-l opreşti, treptat mi s-a modificat şi mersul, tot mai greoi. Acum nu mai pot să merg, am şi uitat cum se face asta. (Gheorghe Dragoman)
Îl priveam şi mă întrebam de ce se întâmplă aşa cu unii, de ce un copil trebuie să înfrunte atâta durere, pentru care păcate trebuie să plătească. Dar uneori viaţa e mai complicată decât presupunem şi în zadar ne tot întrebăm despre noroc, oricum el este ca hazardul, ori l-ai obţinut, ori nu-l mai vezi niciodată.
Am continuat să merg la şcoală până în clasa a noua, deja era un efort pentru mine. Sigur mi-am dorit să contiui, dar ce folos din dorinţa mea, Dumnezeu avea alte planuri. Puterile mă părăseau, corpul meu devenise ca o legumă, treptat mi- cedat şi puterea mâinilor. Chiar dacă boala mea nu presupune acum durere ea continuă să evoluieze.ştii, cel mai mlut am urât cele nouă luni cât am stat la pat, a fost periada în care întelegea că viaţa mea nu se va schimba, că eu sunt privat de şansa să fac o meserie, să joc fotbal...aşa cum îmi doream în copilărie...(G.D.)
Gheorghe rezistă, ştiu asta pentru că i-am citit ambiţia în privire, lupta de care este mereu pregătit, viaţa l-a încercat de multe ori, recent şi-a pierdut mama, omul care îl încuraja, care dădea sens vieţii lui. Dar a fost puternic întotdeauna. Pentru ca să nu se simtă un trecător neimportant prin viaţa a avut curajul să pornească o afacere, bizară din start, dar cu finalitate fericită.
Nu pot să-i înţeleg pe tinerii care au resurse şi forţe să răstoarne lumea, iar ei nici măcar un pai nu ridică, ăştia sunt adevăraţi trântori. Şi-apoi destinul este a celor slabi, iar oamenii puternici îşi construiesc viaţa după propriul plac. Asta am început să fac şi eu. La îbnceput am instalat un joc pe televizor şi îl dădeam în chirie pe ore, trepta mi l-am luat şi pe al doilea. În scurt timp mi-am făcut o colecţie enormă de filme şi le dădeam la procat, iar azi am 9 calculatoare şi zeci de copii care vin aici în orele lor libere. Comunicarea cu ei mă face să trăiect, nu ştiu cum aş putea sta în casă. Desigur ceea ce fac mă extenuiază, dar...ce altceva îi propui...dacă renunţa la asta îmi ies din minţi. (G.D.)
L-am întrebat despre cum îl priveşte lumea, cum îl tratează, mi-a zâmbit atât de misterios. Atunci mi-am amintit cum mă uit eu la ei, deisgur cu compasiune, dar niciodată nu găsesc timp pentru a le spune o vorbă bună. Noi, cei pe picioarele noastre găsim timp pentru orice, dar pentru lucrurile cu adevărat importante mai rar. Dăm vina pe muncă, pe criză, pe sărăcie...pe tot ce ne iese în cale, dar niciodată pe nesimţirea noastră.
Oamenii sunt mai rău decât câinii...(râde) Nu ies în oraş decât cu cineva, îmi amintesc acu câţiva ani, când mergeam încă pe picioarele mele, dar depuneam mult efort pentru asta, un tip mi-a dat cu pumnul în cap pentru că, coboram prea încet din troleibus. M-a ameţit...şi acum mă doare. Iar unii nu contenesc să îmi aminteasă de problema mea, era la inspectoratul fiscal, vroiam să îmi înregistrez afacerea, ce crezi...unul mi-a zis „s-o şterg acasă că sunt calic”iar pentru noi şi aşa „statul face multe”. Îţi zic eu cât de multe, primesc pensia de invaliditate care imi ajunge să plătesc doar lumina, în rest cum mă ajută Dumnezeu. (G.D.)TEXT DE NATALITA EFROS
Sursa
2009-02-25 23:32:00