Judith
Fiindcă am uitat cum se scrie, încep cu o scurtă compunere. Povestea din carte* este complexă şi molcomă, aş recomanda-o oricui vrea să se grăbească încet (condiţia: să poată citi în germană). Începe cu Sejde, un copil cu trei taţi, fiecare dintre ei cu cîte o istorie captivantă, cu ticurile, obişnuinţele şi învăţăturile lor. Dar mai ales, fiecare cu felul lui de a o iubi pe Judith. Aşa încît, dacă nu aţi mai citit de multă vreme o carte cu dragoste dar fără siropuri (sau zemuri otrăvite), iarăşi recomand. Risc un clişeu: cartea asta este despre oameni, în lungime, lăţime şi adîncime. Fără experimente stilistice (defragmentări, extravaganţe, text-supra-text), Judiths Liebe povesteşte despre fericirile şi dramele oamenilor - ca toate cărţile, spune o voce :) Pentru mine, întrebarea: e mai bine (mai util, mai încîntător, mai cu sens) ca scriitorul să se ocupe de oameni, cît poate el de cuprinzător? Aşa încît atunci cînd citeşti o poveste cu personaje de hîrtie, să fii convins, cît eşti în poveste, că sunt reale, că sunt posibile. Sau e mai bine să îşi vadă de feliuţa lui de lume, în felul lui/să se joace de-a dumnezeul limbajului? Pe de altă parte, nu numai literatura se ocupă de teritoriul omenescului, deşi are intuiţii fulgerătoare, valoroase. De întrebat, mă întreb ca să mă întreb :)Revenind la carte, m-a impresionat realismul - ştiu că ăsta e un cuvînt care ţine sub pălăria lui mai mult bălţi şi noroaie decît minunăţii -, mă refer la un inventar de întîmplări din natură, zgomote, mirosuri, gusturi, imagini - toate descrise din interiorul lor. Practic, livrate pe neanunţate, în toată frumuseţea (sau urîţenia) lor reală/credibilă.
Pentru mine, o carte bună. Mulţumesc, Vio!
---
Meir Shalev, Judiths Liebe, Diogenes
Sursa
2009-02-25 18:29:59