Cearşaful (Cea mai tristă poveste la care am fost martor)

Din ciclul “Povestiri pioniereşti”

De dimineaţă, pe sîrma care era întinsă în faţa căsuţei în care dormeau copiii din detaşamentul de debili mintali, era întins un cearşaf. Acum era amiază şi soarele, ca înadins, făcea să se vadă pata galbenă, ruşinoasă, de la mijlocul cearşafului.

Lîngă cearşaf, un pionier gras, cu faţa roşie de ruşine şi de căldură, ţinînd mîinile întinse ca un manechin, făcea genoflexiuni de vreo jumătate de oră. Alături de el, aşezat pe iarbă, stătea un alt pionier. Acesta era pus să numere genoflexiunile.

În tabăra de pionieri din Oricova se întîmpla ca unii pionieri să facă în pat. Cei mai mulţi dintre ei făceau parte din detaşamentul de debili. Nu se ştie de ce debilii, care erau mai mari ca vîrstă, făceau în pat. Directorul a hotărît la careu că dacă cineva o să mai facă în pat, cearşaful lui va fi pus pe sîrmă ca să-l vadă toată tabăra. Aşa, a zis el, făptaşii se vor învăţa minte.

Cu toate acestea, era pentru a treia oară cînd pionierul cel gras din detaşamentul de debili făcea genoflexiuni lîngă cearşaful murdar. El tot nu se învăţa minte.

Genoflexiunile trebuiau făcute corect, pînă la capăt, cu spatele drept şi mîinile întinse frumos înainte. După vreo sută de astfel de genoflexiuni nu ştiai ce te doare mai tare, picioarele sau mîinile. De această durere surdă era cuprins acum pionierul vinovat, dar el continua să facă genoflexiunile şi ochii lui ca de peşte îl priveau nemişcaţi pe pionierul de pe iarbă.

Pe lîngă ei au trecut un grup de pionieri care se duceau la stadion să joace fotbal.

– Ha-a-a-a! – au strigat pionierii, iar unul din ei şi-a făcut vînt şi i-a tras un picior în fund.
– Pişorcosule! – a zis el – eşti mare ca o vacă, da’ te pişi în pat!
Pionierul gras a săltat de la lovitură, a făcut cîţiva paşi, ţinînd mîinile ţapene înainte şi, fără să zică nimic, a continuat să facă genoflexiunile.

Pionierul care îl păzea tăcea şi el. În adîncul său lui îi era milă de debil. Dacă ar fi avut mai multă putere, el s-ar fi ridicat şi l-ar fi apărat, poate chiar s-ar fi bătut cu băieţii pentru el. Soarele îi ardea capul şi umerii, şi el privea cînd pata de pe cearşaf, cînd faţa roşie şi încordată a debilului.

Pata era mare pentru că vinovatul era mare. El avea 16 ani şi era gras. Cu toate acestea, oricît de mult era bătut şi ameninţat, el nu se îndrepta.

– Cîte ai făcut? – a întrebat pionierul după ce băieţii s-au îndepărtat.
– Nu ştiu.
– Dar ce, tu nu numeri?
– Tu trebuie să numeri.
– Eu număr, dar şi tu trebuie să numeri.

Grasul făcea genoflexiunile mecanic, în ritm constant şi se vedea că vorbirea îi încurcă.

– Tu eşti pus să numeri, tu numără – a zis el pe tonul omului care vrea să fie lăsat în pace.
– Dar dacă eu te amăgesc şi nu număr drept? Dacă o să faci mai multe genoflexiuni?
– Mi-i tot una – a răspuns debilul şi faţa lui arăta că lui într-adevăr nu-i pasă de cîte genoflexiuni trebuie să facă.
– Pe mine m-au dezbătut de la numărătoare berbecii ăştia. Cîte erau? Parcă vreo trei sute?
– Tu ştii.
– Hai, punem trei sute. Mai ai o mie şapte sute.

Iar s-a lăsat tăcere. Se auzea numai fosăitul nervos al debilului. Vîntul flutura uşor cearşaful şi pata căpăta forme felurite, iar uneori, sau din cauza vîntului, sau din cauza soarelui, ea parcă dispărea cu totul.

Pionierului care era pus să numere genoflexiunile îi era milă de debil deoarece el şi-a amintit cum, cu ceva vreme în urmă, s-a întîmplat ca el însuşi să facă în pat. Atunci el a dus cearşaful şi l-a aruncat undeva departe de casă, într-o rîpă, iar mamei i-a zis că nu ştie unde este cearşaful.

Pionierul şi-a amintit acea ruşine şi, chiar şi acum, după ce a trecut atîta vreme, el se temea că cineva ar putea găsi acel cearşaf sau, ceea ce îl apăsa şi mai mult, să apară cineva care să zică: “Eu l-am văzut cînd ascundea cearşaful, el a făcut în pat”.

Aceste gînduri s-au învălmăşit în capul lui şi el iar a uitat să numere. El simţea cum începe să i se facă ruşine împreună cu debilul şi pentru cîteva clipe îşi închipui că cearşaful agăţat pe sîrmă nu e al debilului, ci al lui şi toată tabăra trece pe lîngă el, rîde şi-i dă picioare-n fund…

– Gata! Ai terminat!

Debilul continua să facă genoflexiuni, ca şi cum nu ar fi auzit.

– Gata, am zis! Ai terminat!
– N-am terminat. Eu trebu’ să fac două mii. Înseamnă că o să fac două mii.
– Dar tu închipuie-ţi că ai făcut două mii.
– N-am făcut două mii.
– De unde ştii că n-ai făcut, dacă ai zis că tu nu numeri?
– Ştiu.

Pionierul a tăcut o vreme, apoi a sărit iar:

– Eu număr şi eu îţi spun că ai făcut. Hai, o mie nouă-ă-ă-ă sute-e-e… O mie nouă sute optze-e-e-e-ci… O mie nouă sute nouă-ă-ă-ă-zeci… Două mii!

Nebunul a vrut să zîmbească, dar faţa lui roşie şi-a revenit la starea obişnuită de încordare. Pentru o clipă el s-a ruşinat că s-a lăsat păcălit şi a început să facă genoflexiunile cu şi mai mare încrîncenare.

Totuşi el a zis:

– Pe mine o să mă bată, dacă n-o să fac toate două mii de genoflexiuni.
– N-o să te bată, pentru că nimeni n-o să ştie!
– Dar tu o să ştii. Şi o să le spui.
– N-o să le spun.
– O să te superi vreodată pe mine şi-o să le spui.
– Pe cuvîntul meu de pionier!
– Pe cuvîntul tău de pionier că n-o să le spui?
– N-o să le spun…

Debilul s-a uitat în părţi, apoi s-a uitat atent la faţa pionierului. Inima lui a simţit că pionierul nu minte, că el într-adevăr nu va spune. Pentru o clipă el a simţit chiar că acel pionier îi este prieten, deşi gîndul acesta era de necrezut. El nu a avut niciodată un prieten, dar dacă l-ar fi avut, el ar fi vrut ca prietenul său să fie acest pionier.

El s-a oprit din genuflexiuni, a stat puţin, uitînd să lase mîinile în jos, apoi, de parcă s-ar fi trezit din somn şi chiar din nebunie, s-a dus sub perete, s-a trîntit pe iarbă şi a început să plîngă.