Mircea Surdu
Desigur, urma să invităm o vedetă pentru acest caz, una care foloseşte gura şi urechile ca intrumete nu doar de comunicare ci şi de existenţă. L-am sunat pe Mircea Surdu, numele lui de familie n-a fost un pretext, mai degrabă m-am gândit la personalitatea lui extrovertită, or comunicarea este meseria lui. Jocul la cre l-am provocat i s-a părut interesat aşa că am primit un „da” imediat. A venit la redacţia la ora stabilită, i-am explicat regulile şi am ieşit în stradă...aventura începe. În acest proiect l-am cunocut pentru prima oară, aşa că dintr-o jenă absolut normală am lipit cam stângaci scociul pe gură. Ne-am îndrepta spre cel mai apropiat magazin, convenisem cu fotograful să mergem într-un loc aglomerat pentru a-l pune în situaţia să comunica, dar ghinion, patronii s-au speriat de jocul nostru şi ne-au gonit. Strada nu ne păruse un loc interesant şi totuşi Mircea a continuat să meargă cu scociul pe gură.
Prima idee care îmi vine în minte atunci când mă gândesc a scociul de la gură asta este neajutorare. A fi în pielea lor pentru mine este un stres, desigur în viaţa lor totul decurge altfel, acest handicap se transformă într-o obişnuinţă sau poate într-un stres permanent. Dacă ne gândim bine cei care se nasc fără să auzit vreo dată probabil nici nu concep alt mod de a fi. Pentru mine tăcerea este un lucru imposibil, firea mea volubilă are nevoie să fie alimentată de comunicare...cum îţi imaginezi că eu tac...asta nu poate fi.
Am hoinărit pe străzi, Mircea cu scociul la gură, lumea îl privea oarecum straniu, asta din cauza feţei lui cunoscute, dar el continua să intre în rol. Unii zâmbeau, alţii se ghionteau şi continuau să insite cu privirea, oare ce gândesc ei... c-am înebunit sau că nu avem ce face. Am ajuns în drept cu casele Palatului Naţional, ce-ar fi să întrăm? Banal, un surdomut sigur nu merge la spectacole de acest gen ei au o artă aparte, mimează şi gesticulează într-un fel pe care noi prea greu l-am putea decodifica. Eam la ghişeul de bilete şi încercam să face nişte poze când telefonul lui Mircea a început să vibreze puternic şi să cânte aurzitor, dintr-o reacţie obişnuită la pus la gură ,dar n-a putut să zică nimic, nervos şi-a tras banda lipicioasă şi a zis un „alo” apăsat. Ce bine că era un joc, dar ce se întâmplă cu cei care nu pot să strige din adâncul pieptului, nu pot să cânte şi nici să audă ce fredonează alţii.
Nu-mi pot imagina să fiu surdomut, eu am nevoie permanentă de comunicare. Cât timp am stat la ghişeu am avut norocul că nu erau oameni care să mă aştepte altfel aş fi fost gonit sau insultat pentru că lumea vorbitoare este mereu stresaţi de sărăcie şi nevoi încât n-au urechi să audă durerea altora. Am avut câteva emisiuni în care am cunoscut astfel de oamnei, foarte interesanţi, surdomuţi care dansează, cântă. Evident mi-a fost foarte greu atunci când dialogam cu ei, întrebarea pe care o adresam parcurgea un drum prea lung până primeam un răspun, iar din această cauză pierdeam emoţiile lor. Desigur, ai văzut că tinerii de care m-am apropiat să-i întreb ora şi cât costă un bilet au fost destul de toleranţi, dar atsa pentru că m-au cunoscut şi s-au prins că este un reportaj. În viaţa reală sunt sigur că lucrurile decurg altfel.
TEXT DE NATALITA EFROS
Sursa
2009-02-24 17:55:00