Trei. Lupta mea /III/

1./ La 28 iunie am participat la un frumos miting; era pentru prima oară cînd se nega actul de la 1940: lumea era gravă, s-au manifestat tinerii în primul rînd. Pentru mine a avut şi altă semnificaţie: am cîştigat procesul contra Institutului Agricol, eram repus în serviciu…

2./Marea Adunare Naţională, 27 august. Din puntul de vedere comun am dat rău în bară. .. Cu adevărat, puteam să cer şi eu cuvîntul, mai ales că realizam însemnătatea evenimentului. Am cerut însă de la Sfatul FPM altceva: să mă ajute să organizez un marş în popor Chişinău-Tighina-Chişinău. A fost bunăvoinţa dlui vasile Nedelciuc care a apreciat nobleţea intenţiilor mele. Am găsit şi mulţi entuziaşti, care însă m-au refuzat în ultimul moment. A lucrat nu doar cei răi de la KGB, dar şi cei buni din front. Ar fi fost mai bine să refuz la marş, mai ales că aveam grave probleme de sănătate — eram la primul cancer… Nu a fost un eşec totuşi, a fost o experienţă. Despre eveniment pot spune pentru moment: nu a fost ceea ce prevedeam eu. S-a vorbit, pe alocuri chiar bine, s-au făcut declaraţii istorice. Bine. Dar s-a consolidat şi această modă de a face politică: în adunări mari de sărbătoare, nu de lucru, cu declaraţii şi slogane, nu programe.

3./31 august a fost mai important pentru adoptarea Legilor de către Sovietul Suprem. A fost o presiune enormă, Semion Cuzmici a cedat… Era mai bine însă dacă se pregătea o lege mai moderată şi dacă ar fi fost nu argumentul străzii şi al ştiinţei/diplomaţiei.

Ar trebui să continui cu reacţia celora care s-au considerat lezaţi, care au găsit un prilej de a boicota legile, dar şi ideea independenţei R. Moldova. Dar nu este treaba mea.
Ceea ce am înţeles ulterior - conducerea frontului întrase deja în campanie electorală. Este ceva bine în fond, doar că s-a organizat totul în modul tradiţional.

4./7 noiembrie. Frontul de comun acord cu autorităţile au decis pe de o parte aceiaşi neparticipare la demonstraţie în coloană aparte /ca la 1 mai/, pe de alta nu au protestat contra paradei militare, care era o provocare făţişă. S-au format grupuri de iniţiativă, din cetăţeni decişi să nu permită defilarea Armatei Sovietice cu orice preţ. Nu am făcut parte din cei care în zorii zilei de 7 noiembrie s-au culcat în faţa tancutilor, au fost bătuţi, duşi la miliţie etc. M-am prezentat la c-ca ora 8, la Universitatea de Medicină. A venit şi dl Gheorghe Ghimpu cu ucazul sfatului frontului: să fim cuminţi, să nu împiedicăm parada. Nu a fost ascultat nici de astă dată şi am purces la asalt, în sensul cel mai adevărat al cuvîntului. Bulevardul era plin de tehnica militară, străzile perpendiculare baricadate cu maşini, cordoane de miliţie şi, lesne de presupus, kgb-işti.Era un adevărat război; în stradă tancurile cu steaguri roşii, noi pe trotuar cu tricolorul. Au avut loc şi incidente minore…

Aşa am ajuns la str. Maria Cebotari, unde am fost opriţi de un cordon gros de miliţieni. Oricum, parada a fost compromisă. Dar aici a fost un mic şiretlic, pe care eu l-am priceput după circa o oră: deja nu noi opream tehnica, ei ne opreau pe noi. Parada civililor era în plină desfăşurare, noi stam în loc.

Am observat că s-ar putea trece în grupuri mici prin faţa Operei, dar nu am fost susţinut, apăruseră alţi agitatori; pentru prima oară s-a manifestat public Anatol Grobari.

La finalul evenimentului, cînd tov Grosu şi echipa au fugit acasă, am ieşit şi noi în piaţă… Să demonstrăm … Cui? Ne-am urcat pe postament cu mici cuvîntări. Gh. Ghimpu ne-a felicitat cu încă o victorie. Eu am reproşat că este un semieşec şi l-am numit demagog. De bună seamă: a spus la început să fim cuminţi, în final ne-a lăudat pentru neascultare. Ulterior am regretat aceste vorbe, înţelegînd că omul era pus în asemeni situaţie stupidă. Din păcate el nu a încercat să înţeleagă că şi eu aveam dreptate şi mi-a fost în continuare ostil, dar supărarea sa era mai veche.

Evenimentele de la 7 reprezintă doar un preambul pentru ceea ce a fost la 10 noiembrie. Pentru cine nu cunoaşte: au fost confruntări deschise între demonstranţi şi miliţie, cu baricade adevărate, cu un asalt adevărat al sediului MAI. Pretextul furiei populare a fost arestarea mai multor participanţi la evenimentele de la 7. Totul s-ar fi redus la lozinci şi defilări tur-retur la Academie, dacă nu ar fi fost şi voia cuiva de a avea un eveniment mai deosebit. A fost o provocare… Unii zic — o repetiţie generală a Revoluţiei Române. Poate…Dar, la sigur, a fost vorba de a schimba ineficienta conducere a CC al PCRM. Se apropiau alegerile şi se cerea un om nou, curat, la conducere. Ion Buga ş.a au făcut multe drumuri la Moscova cu cererea de a-l aduce acasă pe Kirilîci. Un caz de rîs/plîns?/. Am văzut o fotografie a lui Grigore Vîrtosu în preajma unui placat cu aşa conţinut: «tov. Lucinschii! Vozvraşceaitesi domoi i navedite poreadok». Nu am nimic contra lui Piotr Kirilîci. Problema e în «aleşii» noştri care aşa vedeau soluţia!

Dar au decis în afară de paraşutarea lui Lucinschi şi a altora /V Mateiciuk tot cam atunci ne-a fericit cu întoarcerea sa. Tot pentru poreadkă!/ , să mai prindă şi alţi iepuri, pe mine, de pildă. Imediat după defilare, în aceiaşi zi de 7 eu am plecat la ţară, la Soroca şi am revenit pe 11 sau 12. Ţin minte nu era simplu să întri în Chişinău, transportul era blocat…

Ştiau prea bine că nu am participat la eveniment şi cei din organele respective. Dar mi s-a întocmit dosar penal, s-au găsit oameni care au mărturisit contra mea / aşi fi aruncat cu cărămizi în ferestrele MAI/. Am fost rău terorizat o vreme. Mă aşteptau după ore mă luau cu taxiul la Procuratura Generală; acolo eram interogat, fotografiat, chiar filmat. Deci am avut fabricate nu doar foto, dar şi filmileţe.
Prin mila aceluiaşi Lucinschi toate dosarele au fost clasate…Diferiţi deputaţi le-au răscolit ulterior în interese personale, fotografiile au dispărut, una din ale mele a fost publicată, nu cu scopuri nobile, desigur.
Destul pentru azi.

Iurie Ţurcanu
24.02.2009

Nu mă pot abţine în a nu-i face un pis-s-s lui Lae. Aşa-i cînd lipseşte memoria/istoria. Dabija a făcut publică o variantă a sa a evenimentelor de la 10 noiembrie. O redau după memorie: scriitorii, printre care şi «umilul» el au agitat masele contra lui Voronin, care se ascundea în incinta MAI. Adevărul este că, după obicei au fost chemaţi aceştea în frunte cu Buburuză-buburuză… pentru a ogoi lumea, ceea ce au şi făcut. Şi nu pot trece cu tăcerea faptul că V. Voronin în acea zi a fost la nivel. A ştiut să evite o inutilă vărsare de sînge. Şi printre miliţieni era lume înfocată şi supărată pe plebe. Şi erau în drept să facă uz de arme. Ăsta-i adevărul… Şi nu e nimic rău în faptul, că la un moment Dabija şi Voronin au mers în aceiaşi direcţie. Răul cel mare este acest obicei prost al lui Lae de a minţi fără de măsură. În context o glumă. Am încercat mult timp să mă clarific: cine-i cel mai mare minciunos în Pretutindenie Dabija sau mateiciuc. Azi şiu răspunsul, paradoxal desigur. Unul mai minciunos ca altul.
Iu tsu