Nelu
Atunci când ne supărăm pe unii oameni încercăm să nu le vorbim, reducem toate emoţiile la tăcere şi ne prefacem surdomuţi pentru clipe, ore sau zile. Dac ce-ar fi dacă acest lucru ar fi o normalitate, dacă nu am putea vorbi şi auzi; dacă lumea noastră ar însemna semne, buze care articulează apăsat pentru a le înţelege. Înainte de a ajunge la Asociaţia surzilor încercam să mimez incapacitatea de a vorbi şi în esofag se sufocau cuvintele, mi se sspărgeau de dinţii încleştaţi...n-am rezitata: „Bună ziua, vreau să vorbeasc cu dna Babici!” Este translatorul care va intermedia dialogul meu cu Nelu Madan, un băiat care nu a auzit cum gonesc maşinile pe străzile oraşului, cum înjură la piaţă trecătorii, cum se aminiţă puştii în joaca lor de-a războilu. Nu aude de la 4 luni, prea mic era ca să îşi amintească ceva...
Lumea vorbitorilor ne consideră neadecvaţi, ne ignoră, în străinătate lucrurile decurg altfel, funcţionarii publici cunosc limbajul nostru, la noi asta este de neimaginat, nici măcar translatori nu avem suficienţi. Au existat momente în care am urât faptul că nu comunic obişnuit, că nu aud ca toţi ceilalţi, dar depăşesc momentele, îmi amintesc de semenii mei, mă implic în activităţi pentru a-i ajta şi ajung chiar să mă bucur că sunt aşa. Mi-aş dori mult ca în Moldova să fie organizat un centru de studiere a limbajului nostru, petru a lărgi aria de comunicare între oameni.
Sursa
2009-02-24 17:44:00