de ce, ei și ce
Sunt două întrebări care mi se par complicate de ceva timp.Or fi ele mai multe, începând cu Eva și mult prea nevinovatul ei prieten... până la mutanții de nepoți ce i-om avea (poate).
Totuși, cum se face că mă tot înghimpă două întrebări simple ca și structură, însă nagâțoase ca două fete mari și spurcate la vene.
Vine prima care o tot auzi de la pici, naivă și simpatică întrebare de felul său: „De ce?”
„De ce-urile” nu au sfârșit. Bine fac.
Mai rele ca râia, dacă te-au apucat „de ce-urile”, dute seara de te îmbată cu 5 beri.
Inofesive sau curioase, „De ce-urile” pot fi amuzante ori filozofice. În cele din urmă, totuși, nu provoacă mari iritații.
Și vine a 2-a, pe care n-o s-o auzi de la pici, mult mai des ai s-o întâlnești pe buzlele derbedeilor: „Ei și ce?”
„Ei și ce-urile” te împrumută cu nervozitate sau cel puțin mâncărime de nervi.
Regnul: Indiferență
Specia: Dobitoc
„Ei și ce-urile” nu sunt pesimiste. Ele sunt indiferente.
Și dacă pesimismul, dupa mine, poate lua forme artistice, idiferența e pur și simplu murdară.
Sursa
2009-02-24 04:24:00