Sunt două întrebări care mi se par complicate de ceva timp.
Or fi ele mai multe, începând cu Eva și mult prea nevinovatul ei prieten... până la mutanții de nepoți ce i-om avea (poate).
Totuși, cum se face că mă tot înghimpă două întrebări simple ca și structură, însă nagâțoase ca două fete mari și spurcate la vene.
Vine prima care o tot auzi de la pici, naivă și simpatică întrebare de felul său: „De ce?”
„De ce-urile” nu au sfârșit. Bine fac.
Mai rele ca râia, dacă te-au apucat „de ce-urile”, dute seara de te îmbată cu 5 beri.
Inofesive sau curioase, „De ce-urile” pot fi amuzante ori filozofice. În cele din urmă, totuși, nu provoacă mari iritații.
Și vine a 2-a, pe care n-o s-o auzi de la pici, mult mai des ai s-o întâlnești pe buzlele derbedeilor: „Ei și ce?”
„Ei și ce-urile” te împrumută cu nervozitate sau cel puțin mâncărime de nervi.
Regnul: Indiferență
Specia: Dobitoc
„Ei și ce-urile” nu sunt pesimiste. Ele sunt indiferente.
Și dacă pesimismul, dupa mine, poate lua forme artistice, idiferența e pur și simplu murdară.