Responsabilitate şi corectitudine
Discutam degajat cu prietenii (un amic şi o amică) despre câte ‘n lună şi ‘n stele. Am vorbit în treacăt şi despre felul în care e constiuit fiecare om în parte, de frustrările inerente (practic toate cauzate de sexualitate, de acceptarea sau respingerea ei de societate sau chiar de individ), despre faptul că majoritatea oamenilor se simt bine pe lumea asta, “în pielea lor”, iar alţii au parte doar de disconfort.
Am început să le demonstrez că nici nu poate fi altfel, deoarece fiecare din noi este produsul educaţiei, care este uniformizată. Deci, nu poţi învinui pe cineva că nu se maturizează şi nu-şi acceptă condiţia, pentru că informaţia, reflexele grefate pe creier nu pot fi inhibate niciodată definitiv, oricum ies periodic la suprafaţă. De aceea, am continuat eu, ar fi bine ca, la şcoală, copiii să afle cât mai multe lucruri despre sexualitate, despre diversitatea uimitoare din această sferă. În caz contrar, nu mai avem dreptul să le cerem tinerilor de 20 de ani să fie toleranţi faţă de diferenţa sexuală, dacă de mici n-au auzit nimic în acest sens, ci doar de două dimensiuni ale sexualităţii: normală (heterosexuală) şi deviantă (restul).
Amica mă privi cu neîncedere.
- Şi cum, chiar crezi că ar trebui să includem în Abecedar informaţii despre homosexuali?
- Evident! Doar aşa putem schimba ceva în starea de lucruri. În caz contrar, pregătim sinucigaşi sau materie primă pentru ospicii.
- Totuşi, tu ai reuşit să depăşeşti faza. Deci, se poate!
N-am făcut decât să zâmbesc amar, amintindu-mi de experienţele psihice atroce, de tentativele de sinucidere, de accesele de ură faţă de majoritarii comozi şi autosuficienţi, de disconfortul continuu. În cele din urmă i-am răspuns: “Da, dar cu ce preţ!”.
De fapt, nici nu m-am aşteptat să reacţioneze altfel o persoană neinformată şi oarecum din exterior, care chiar nu poate înţelege prin ce trece un om căruia societatea nu i-a rezervat nimic bun, considerându-l un accident, o entitate bolnavă care poate fi reinserată în rândurile ei doar după tratamente îndelungate.
Mă surprinde mai degrabă atitudinea unor persoane care, pomenindu-se în condiţii mai prielnice, au reuşit să-şi accepte condiţia, dar totodată să se arate iritaţi de cei asemenea lor, care nu reuşesc să se adapteze. De regulă, ei preferă discursul care pune toată responsabilitatea pe individ, de parcă acesta ar trăi pe Lună, nu în mijlocul unei societăţi, printre oameni, care nu întotdeauna sunt dispuşi să accepte pe cineva diferit de ei. Asta în cazul în care e vorba de indivizi emancipaţi, care nu se tem să apară ca diferiţi în societate. Dar cum rămâne cu cei îndoctrinaţi, alienaţi care nu pot să vadă altfel decât au fost învăţaţi să o facă, nu pot să fie ei înşişi pentru că le-a fost indusă o imagine grotescă despre sine? Dacă nu au posibilitatea să aleagă, e moral să-i baţi la cap cu dicursuri despre responsabilitate şi corectitudine?
Sursa
2009-02-23 12:12:57