23 februarie – o sărbătoare de familie a moldovenilor ?!

Am ajuns s-o trăim şi pe asta. Celebrăm cu mult fast un eveniment de tristă amintire, impus în vremurile în care nu aveai voie să pui ceva la îndoială, chiar de către cei care ne-au ocupat. “Sărbătoarea” se vrea una a bărbăţiei, calitate înţeleasă în maniera soldăţoiului rus, cu cizmele sale care strivesc totul în cale şi cu creierii plutind în aburii de samagon.
De mult se simte pe plaiul nostru necesitatea unei festivităţi, care ar fi astupat gaura creată la capitolul “Sărbători” din calendar. S-a inventat doar pentru sfântul Valentin o sfântă Valentina, ca să nu se plictisească, probabil, prea mult în chilia sa de pustnic. La fel, se cuvenea echilibrată şi mult trâmbiţata sărbătoare internaţională de 8 martie, a femeilor, pe care moldovenii ştiu să o celebreze în felul lor specific. Bărbaţii indigeni, foarte nostalgici de altfel pentru timpurile glorioase de altădată, se simt parcă văduviţi de o căldare de vin, pe care oricum ar fi băut-o, doar poate că fără acordul generos al soţiilor, păstrătoare înfocate a tradiţiilor. Soluţia a venit la ţanc. În loc să se renunţe la chefurile provocate de sărbătoarea femeilor – 8 martie (un proiect avortat al feministelor, care, de fapt, promovau ideea de femeie emancipată, nu una supusă, o fabrică de făcut copii), s-a considerat de cuviinţă că ar fi mai înţelept să ne îmbătăm şi de 23 februarie, în speranţa că ne vom pune bine şi cu fratele mai mare de la Răsărit (poate îl îmbunăm şi ne dă mai ieftin gazul). O soluţie perfectă pentru nişte locuitori amnezici, de pe un teritoriu al nimănui, care habar nu au de unde pornesc, şi sunt gata să renunţe cu totul la fiinţa lor, pe care, oricum, nu pun mare preţ.
Fenomenul, cred, este un semn clar al degenerării unui popor, care uită cu uşurinţă toate crimele odioase pe care le-a comis Armata Roşie pe acest pământ, toate victimele deportărilor, războiului din Afganistan şi nu numai. Revolta firească pe care ar trebui să o trezească evocarea acestor crime sângeroase, se transformă fără nici o problemă, în cazul locuitorilor abrutizaţi şi cu puţină carte de pe acest teritoriu, în indiferenţă sau bucuria de a beneficia cu ocazia “sărbătorii” de anumite înlesniri. Dar este grav nu atât faptul că ziua în cauză se vrea celebrată cu orice preţ de autorităţi, cât de faptul că este sărbătorită în familii şi că a devenit în felul ei o tradiţie bine împământenită. Iar moldovenilor dacă le-a intrat ceva în cap, este aproape imposibil să le-o scoţi, mai ales când vine vorba de reflexele bahice.
Vor reuşi vreodată locuitorii dintre Prut şi Nistru să aibă o reacţie adecvată faţă de “sărbătoarea bărbăţiei”, mai rămâne de văzut. Dar, cu certitudine, această zi tristă din istoria poporului nostru merită o reflectare veridică, adecvată, care ar pune capăt în cele din urmă farsei penibile la care trebuie să asistăm în fiecare an fără voia noastră.

Gh. Lupuşoru