Reglementarea medierii în documentele internaţionale

Noţiunea şi esenţa medierii a fost elaborată şi dezvoltată de-a lungul anilor de către organismele internaţionale, mondiale şi regionale. Rolul medierii în plan internaţional (la soluţionarea conflictelor internaţionale deosebit de dificile) a fost elucidat în asemenea documente internaţionale de drept umanitar cum ar fi Convenţia de la  Haga din 1899 privind aplanarea conflictelor internaţionale, Convenţia de la Haga privind rezolvarea paşnică a diferendelor internaţionale etc. În acelaşi sens poate fi remarcată şi practica Organizaţiei Naţiunilor Unite, care, adeseori, folosea procedeele de mediere în aplanarea conflictelor dintre state sau regionale. De exemplu, în 1948, Adunarea Generală a ONU a numit un mediator în problema palestiniană; Consiliul de Securitate al ONU a însărcinat un mediator pentru soluţionarea problemei cipriote, iar Secretarul General al ONU a delegat un mediator pentru medierea în conflictul armat din Orientul Apropiat. În ce priveşte reglementarea instituţiei medierii în cauzele penale de către organismele regionale, cum ar fi Consiliul Europei, drept exemplu poate servi Recomandarea nr. R. 19 (99) a Comitetului de Miniştri către statele membre cu privire la mediere în cazuri penale (Adoptată de Comitetul de Miniştri la 15 septembrie 1999 la cea de-a 69-a întâlnire a reprezentanţilor miniştrilor). Comitetul de Miniştri a recomandat statelor membre ale Consiliului Europei să folosească medierea în cazurile penale ca pe o opţiune flexibilă, cuprinzătoare, utilă, complementară sau alternativă procedurilor penale tradiţionale, luându-se în considerare necesitatea de a
promova participarea personală activă a victimei, a infractorului şi a altor persoane care pot fi afectate ca părţi, în soluţionarea conflictelor penale, precum şi implicarea comunităţii la aceste proceduri penale. De asemenea, a fost recomandat de a fi recunoscut interesul legitim al victimelor de a avea un cuvânt de spus în rezolvarea consecinţelor victimizării lor, de a comunica cu infractorul şi de a obţine scuze şi compensaţii. Deopotrivă cu cele sus-indicate, s-a
mai statuat că medierea poate spori conştiinţa rolului important al fiecărei persoane şi al comunităţii în prevenirea şi rezolvarea infracţiunilor şi a conflictelor asociate acestora, încurajând astfel efecte penale mai constructive şi mai puţin represive. Medierea presupune abilităţi speciale şi necesită coduri de practică şi pregătire acreditată, luând în considerare contribuţia potenţial  substanţială a organizaţiilor nonguvernamentale şi a comunităţilor locale în domeniul medierii în cazuri penale şi necesitatea de a combina şi coordona eforturile iniţiativelor publice şi private.
Prevederile sus-indicate (cu privire la mediere) trebuie să fie posibile de aplicat oricărui proces prin care victimei şi infractorului li se dă posibilitatea, în cazul în care consimt liber, să participe activ la rezolvarea problemelor apărute în urma infracţiunii cu ajutorul unei terţe părţi imparţiale (mediator). Medierea în cazuri penale trebuie folosită numai dacă părţile consimt liber. Părţile vor fi libere să-şi retragă consimţământul oricând pe parcursul medierii.