Cursuri de etică de Haruki Murakami
Haruki Murakami
Haruki Murakami este eroul meu personal. Am citit fiecare carte scrisă de el ca pe un text sacru. Fără nici un strop de fanatism. Pur și simplu textele lui trezesc un ecou… Nu contează dacă sunt romane, povestiri, eseuri sau simple interviuri. La Murakami totul iese perfect. Nimic patetic, nimic trivial.
Astăzi mă simt împăcat că eroul meu a primit un premiu important. De doi ani numele lui se află pe lista nominalizărilor premiului Nobel și degeaba! Nu am nimic împotriva unei Doris Lessing sau a unui J. M. G. Le Clézio (pe care de altfel l-am citit și care mi s-a părut destul de original), dar am impresia că premiul Nobil nu tolerează succesul comercial. Iar Murakami scrie romane care devin bestseller-uri încă înainte să fie scoase de sub tipar. Asta e: singurătatea junglei de asfalt este o publicitate formidabilă pentru opera lui Haruki.
Este vorba de premiul Ierusalim pe care Haruki Murakami a ezitat să-l accepte din cauza intervenției violente a Israelului în sectorul Gaza. În cele din urmă a acceptat din loialitate față de fanii săi, dar iată cum a formulat poziția sa vis-à-vis de ce se întâmplă în Israel:Dacă există un perete dur și înalt și un ou se sparge de acest perete, nu contează câtă dreptate are peretele sau cât de mult greșește oul, însă eu am să fiu întotdeauna de partea oului. De ce? Fiindcă fiecare din noi e un ou, un suflet unic încapsulat într-o găoace fragilă de ou. Fiecare din noi se confruntă cu un perete înalt. Peretele cel înalt este sistemul care ne obligă să facem lucruri pe care, în mod normal, în calitate de indivizi le-am găsi inadecvate.
Mi se pare o formulare excelentă: sistemul este ca și Castelul lui Franz Kafka - un monument al birocrației lipsite de suflet. Oricine încearcă să-i reziste este mai uman decât cel care trage sforile în spatele cortinei.
Acum câteva săptămâni în urmă am vizionat „Valsul cu Bașir” al lui Ari Folman. Un desen animat documentar cum s-a mai văzut vreodată, care abordează tema masacrului din Liban din 1982 în care au fost atrași soldați evrei de 19 ani. Coșmarurile se vor uitate, iar sistemul este benevolent uitării. Și totuși datoria unui mare artist este să verse lumină peste întuneric și să sune trezirea din „somnul rațiunii care naște coșmaruri”! Așa cum o face Haruki Murakami atunci când despică firu-n patru ca să înțeleagă cum funcționează sistemul care i-a obligat pe oameni să împrăștie gaze toxice în metrou.
Îmi place să-l aflu pe Murakami în compania distinsă a lui Max Frisch, Eugen Ionesco, Jorge Luis Borges, Octavio Paz, Milan Kundera, Ernesto Sabato, J. M. Coetzee - foști premianți ai premiului Ierusalim (dar și autori cazați pe rafturile bibliotecii mele personale). În plus, îmi place faptul că în Israel se dau premii și la cei care refuză să cânte ditirambi intereselor de stat.
Felicitări, Murakami-san!
Sursa
2009-02-16 21:52:48