LUPTA CONTRA COMUNISMULUI CONTINUÄ‚

Dedic această carte celor care, în întunecata perioadă comunistă, au căzut în temniÅ£e, lagăre de muncă ÅŸi în subteran sau în munÅ£i, luptând cu arma în mână ÅŸi cu gândul la Dumnezeu ÅŸi Patrie…

… celor care ÅŸi-au păstrat neîntinată onoarea ÅŸi au rămas oameni în orice situaÅ£ie…

… celor care au luminat neamul românesc, străjerul de milenii la hotarul dintre civilizaÅ£ie ÅŸi barbarie.

Prefaţă

Cu mult înainte de a-l cunoaşte pe Grigore Caraza, auzisem despre el ca despre o persoană deosebită: un om de o rezistenţă surprinzătoare la toate suferinţele şi ispitirile vieţii de închisoare, un fel de legendă vie, mai ales după ce s-a aflat că refuzase să iasă din închisoare la termen.

Aş putea spune, fără să exagerez, că Grigore devenise mai mult decât o persoană, devenise un adevărat concept al dârzeniei în faţa sistemului de represiune comunistă exercitată în închisori. Fireşte, această dârzenie nu se exprima numai împotriva violenţei fizice şi verbale, ci şi împotriva ispitirilor, aşa cum am spus mai sus, fiindcă închisoarea noastră nu a fost lipsită de astfel de ispitiri.

Cu viclenie, Securitatea uza de tot felul de mijloace de persuasiune, de promisiuni, de sensibilitatea noastră şi de sentimentalismul nostru pe care, cel mai adesea, detenţiunea îl exacerba până dincolo de măsura normală. Se promitea libertatea, întâlniri cu familia, se specula sentimentul patern vorbindu-ne de gingăşia copiilor noştri sau de faptul că familia este întristată pentru că noi refuzăm reeducarea pentru a merge mai curând la ei, un şir întreg şi bine organizat în sistem pentru a lucra asupra sufletelor noastre şi a submina refuzul nostru la compromis.

În istoria spirituală a sufletului nostru, sub presiuni variate, unii au cedat. Oameni care au susţinut moralul altora în timpul violenţelor au căzut sub povara promisiunilor care au lovit în punctele lor slabe. Aceste ispite au devenit eficiente din momentul în care guvernul lui Dej, sub presiunea organismelor internaţionale la care dorea să adere şi să fie primit, a iniţiat compromiterea tuturor şi, mai cu osebire, a personalităţilor din închisori.

Lovitura cea mai grea a fost dată atunci când Securitatea, obţinând declaraţiile de desolidarizare ale unora, chiar i-a pus în libertate. Se părea deci că, de data aceasta, promisiunea era îndeplinită, ceea ce era o înşelăciune, fiindcă, prin compromis sau refuz, în mod egal, toată lumea trebuia să iasă din închisoare, în cele din urmă. Dar Securitatea dispunea de libertatea de a amâna eliberarea celor îndărătnici până la termenul final promis Europei de rezolvare a detenţiunii politice.

Unii, chiar dintre cei tari au căzut; mulţi dintre cei mai slabi au rezistat. Numai Dumnezeu cunoaşte limitele rezistenţei sufletului uman. Rezistenţa materialelor la diferite forţe de tracţiune, presiune sau răsucire este binecunoscută şi precizată; sufletul omenesc scapă oricărui calcul şi oricăror predicţii.

Grigore Caraza a rezistat fără compromis violenţei, perfidiei, promisiunilor, tentaţiei sentimentalismului. Nimic nu l-a mişcat, nimic nu l-a îndoit, nimic nu l-a frânt. Cartea lui pare uneori o simplă înşiruire de evenimente expuse într-un stil direct, fără a căuta efecte literare, fără subtilităţi simbolice, de parcă şi-ar povesti lui însuşi o istorie de necrezut şi totuşi reală. El nu are o legendă. El are numai istorie factuală, crudă, străbătută de momente de înverşunare împotriva nedreptăţii şi de sentimente gingaşe.

Dar, în cea mai mare măsură, Grigore a fost un fel de paznic al neplierii, o sabie a demnităţii adevărului, care a lovit necruţător în neadevăr, în bestialitate şi în laşitate. Uneori cu prea multă necruţare.

Viaţa nu a fost prea milostivă cu el nici după ieşirea din închisoare, nici după emigrarea în Statele Unite. Dar niciodată nu a uitat că datoria lui era să nu înceteze lupta împotriva celor care au inventat iadul bestialităţii de la Piteşti, iadul ispitelor de la Aiud sau Gherla, iadul suspiciunilor de după decretul general de graţiere, iadul mizeriei de după evenimentul din 1989 şi toate iadurile care ne mănâncă sufletele, în toate modurile, până ajungem la buza gropii. Căci un iad, odată instalat, se va transforma cameleonic, până ce Arhanghelul dreptăţii nu-i va distruge forţele şi temelia cu sabia sa de foc.

Printre atâtea cărţi memorialistice privind viaţa încătuşată, cartea lui Grigore Caraza îşi are un loc special. Ea nu are temelia mistică a cărţii lui Dumitru Bordeianu, nici factologia cărţii lui Dumitru Bacu, care sunt totdeauna cărţi de referinţă privind acest subiect, ci valoarea unei mărturii care rămâne neclintită peste ani. Este ca un turn de piatră pentru un far: oricât de slabă i-ar fi lumina, el luminează, indiferent de cât de groasă este ceaţa; oricât de furioase valurile şi vijeliile, el nu se clinteşte; oricât l-ar acoperi muşchii sau gheţurile, el vorbeşte.

Preot Gheorghe CALCIU

Cuvântul autorului

Între întâia dimineaţă a lumii şi ultima clipă a vieţii, spaţiul şi timpul sunt două dimensiuni bine definite pentru fiecare dintre noi, dăruite sub pecetluire divină întru vremelnica-ne existenţă pământeană. Despre ce ni s-a dat a trăi, putem reflecta periodic, poate mai atent atunci când viaţa ne este segmentată de anumite evenimente, însă nu putem ţine sub control viitorul, după cum nici înşiruirea unor fatalităţi, chiar şi în pofida gândirii permanent pozitive şi a unei voinţe de neclintit. Ceea ce m-a definit ca trăitor al acestei lumi a fost o luptă continuă pentru a afla care este scopul vieţii noastre pe pământ, de ce ne-am născut, pentru ce trăim?

Astăzi, la 75 ani, cred cu fermitate că am aflat răspunsul. M-am născut ca să-l cunosc pe Dumnezeu, să cunosc binele şi adevărul. M-am născut să trăiesc pentru Dumnezeu şi în aceste valori să urmez calea vieţii, să lupt pentru o cauză sfântă, pentru idealul măreţ pe care mi l-am

făcut. Şi, în sfârşit, m-am născut ca să mor pentru Dumnezeu cel care este Calea, Adevărul şi Viaţa.

Reflectând la cele trăite, ideea publicării acestei cărţi a apărut cu multă vreme în urmă, în timpul primei perioade de detenţie la Aiud, când oameni de mare valoare pe care i-am cunoscut m-au îndemnat să scriu. Din păcate, viaţa mi-a fost mereu potrivnică iar scrierea acestui volum a fost amânată, până când memoria bunului şi inconfundabilului meu prieten Marcel Cazacu m-a convins, la insistenţa sa adăugându-se rugămintea soţiei mele, precum şi a unor oameni foarte apropiaţi.

Aiud însângerat este o consecinţă a faptului că, pe tot parcursul vieÅ£ii, nici o clipă nu m-am gândit să-mi cumpăr libertatea vânzându-mi conÅŸtiinÅ£a, vânzându-L pe Dumnezeu sau vânzându-mi neamul. “ConÅŸtiinÅ£a este glasul Lui Dumnezeu în om”, după cum spunea Immanuel Kant, ÅŸi cred că reprezintă valoarea cea mai însemnată care i-a fost hărăzită omului pentru a-l deosebi de celelalte fiinÅ£e. Tocmai de aceea, se spune că trebuie să mergi pe drumul dumnezeirii, unde nu există loc de renunţări.

Am optat pentru acest titlu pentru că Aiud este cea mai însângerată temniţă a  neamului românesc, este mormântul atâtor luptători anticomunişti, este o metaforă a morţii. Acolo a făcut osândă de neimaginat întreaga cremă a intelectualităţii din veacul trecut, au fost ucişi, schingiuiţi şi maltrataţi după metode diabolice reprezentanţi de marcă ai culturii româneşti, generali, lideri ai partidelor politice şi oameni socotiţi deosebit de periculoşi pentru comunism - această umbră roşie a diavolului care a înghiţit sute de mii de vieţi fără o altă vină decât cea de a-şi fi iubit ţara şi neamul.

Volumul este structurat pe 14 capitole deşi, iniţial, prefigurasem încă unul. Departe de mine gândul de a face o comparaţie cu cele 14 popasuri ale Lui Iisus Hristos pe Drumul Crucii, însă nu cred să fie o simplă coincidenţă, ci mai degrabă atâtea etape însumează viaţa mea, fiecare ducând cu sine povara suferinţelor îndurate.

Am primit o condamnare politică de 47 ani, singura vină fiind aceea că am făcut legământ de iubire cu patria mea creÅŸtină ÅŸi străbună. La prima arestare, în 1949, primul gând a fost că va trebui să fac închisoare pentru un ideal al meu, Basarabia ÅŸi nordul Bucovinei, pentru că sunt ale noastre, pentru că am cântat “DeÅŸteptă-te române!” ÅŸi “Hora Unirii”, pentru că am gândit ÅŸi simÅ£it româneÅŸte.

După acel trist şi îndoliat 23 august 1944, când au năvălit ruşii în ţară, am fost martor şi am trăit ororile pe care le făceau aceşti sălbatici. Nu degeaba Churchill, când a început războiul rece, în Fulton-SUA, a spus că Stalin a făcut două mari greşeli: că le-a arătat europenilor pe ruşi şi că le-a arătat ruşilor Europa.

Trăiam din plin eroismul românilor despre care învăţasem în ÅŸcoală, citisem ÅŸi ce înseamnă comunism în “Destinul omenirii” de P.P. Negulescu iar acum îl vedeam, lucru care nu a făcut altceva decât să mă revolte ÅŸi să mă transforme în duÅŸmanul acestor barbari care ne călcaseră Å£ara pentru a 12 oară în istorie.

Ceea ce au făcut aceşti năvălitori este de neimaginat! Făcând abstracţie de faptul că luau ceasurile de la oameni şi purtau câte două-trei la o mână şi două la cealaltă, sau că şi-ar fi pus până şi pendula la gât, ruşii descălţau omul şi-i luau încălţămintea, tăbărau prin bucătării şi mâncau ciorba din oală cu pumnul, fumau mahorcă învelită în ziar chiar şi în biserici. Şi, mai mult decât atât, ne pângăreau mamele, surorile şi fiicele sub ameninţarea armei şi, după ce le batjocoreau, le ucideau pur şi simplu, căzându-le astfel victime până şi fetiţe în vârstă de 8 ani.  Nelegiuirile lor depăşeau orice imaginaţie, iar gândul de pedepsire încolţea în fiecare om al locului, impunându-se grabnice măsuri împotriva acestor vandali. Pădurile şi munţii, care îi adăpostiseră secole la rând pe bieţii noştri români din calea barbarilor, şi de această dată trebuia să ne salveze, luându-ne la sânul lor ca pe nişte biete victime, popor străin în propria lui ţară.

ÃŽn primele zile când trupele sovietice au ajuns la Poiana Teiului, un rus a descălecat strigându-mi “Davai! Davai, ţâpira!” ÅŸi din semne am înÅ£eles că-i trebuie hârtie pentru o Å£igară. Cât am putut de repede, i-am adus din casă o bucată de ziar dar el îşi învelise  deja mahorca… Văzuse ceva, făcut de un neamÅ£ în ÅŸanÅ£, care era acoperit cu ziar. Rupsese hârtie de acolo ÅŸi fuma cum nu se poate de mulÅ£umit…

Aveam doar 15 ani ÅŸi jumătate ÅŸi nu numai că m-am scârbit, dar m-a încercat sentimentul că aceste lighioane ne vor pângări până ÅŸi mocirlele… Cei veniÅ£i să înfăptuiască “o nouă eră” erau chiar aceÅŸti sălbatici care

 ”Din Urali spre Soare-Apune,

Cum veneau încinşi cu piei,

Parcă fumega din ei

Duhnet de sălbătăciune” (Radu Gyr).

Asemenea mie au gândit mii de români şi au luat drumul munţilor unde au luptat ani la rând, mulţi dintre ei murind acolo şi tot mulţi fiind prinşi, apoi executaţi. Singurul care a scăpat a fost ing. Gavrilă Ogoranu, cel care a fluturat un steag în Munţii Făgăraşului până în 1956. Acest Gavrilă Ogoranu era un adevărat simbol al jertfei şi rezistenţei neamului românesc, inclusiv al oamenilor de bună-credinţă întemniţaţi la acea vreme. Suntem singurul popor dintre cele stăpânite de comunism care, după ce-al doilea război mondial, a luptat efectiv cu arma în mână împotriva acestuia.

Am tot nădăjduit să se schimbe ceva în România, să revină vechea conducere, să scăpăm de năvălitorii din Răsărit, lucru pe care, sincer să fiu, l-am aşteptat tot timpul dar, în ceea ce mă priveşte, nu am capitulat nici o clipă de la ideea mea.

După ce am executat prima detenÅ£ie, m-au trimis în D.O. ÅŸi nu în libertate, apoi  ”Lotul celor 11″ din Răchitoasa a fost trimis în judecată sub acuzaÅ£ii imaginare, pentru că nu-ÅŸi permiteau ca o parte dintre luptători să-ÅŸi recapete libertatea de teamă să nu cheme oamenii la răzmeriţă.

Au urmat apoi reeducările din 1960-1964, la Aiud rezistând sub 1% din numărul total de întemniţaţi - apreciat la acea dată de circa 7.000; ulterior am aflat  că au fost în jur de 11.000 de deţinuţi politici în cei 4 ani de reeducare.

În iulie 1964, cu 10-12 zile înainte de eliberare, din Zarca am ieşit 94-96 de oameni, dar au mai căzut şi dintre aceştia când au venit procurorii militari de la Bucureşti pentru a mai rupe dintre noi, aşa încât, până la urmă, au rămas doar 56 de condamnaţi politici care nu acceptat pactul cu diavolul roşu.

A fost o cădere fantastică, asemenea îngerilor în frunte cu Lucifer, iar victimele au suferit atât de mult, încât, la un moment dat, nu au mai rezistat - orice metal are un punct de topire ÅŸi, din nou, spusele lui Seneca revin decisiv: “Cine ÅŸtie să moară nu va fi niciodată rob!”. AÅŸa încât, ca să poÅ£i trece prin acest crunt iad, trebuia să ÅŸtii să mori, de aceea nici n-au rezistat decât numai cei care au fost pregătiÅ£i pentru acest lucru. O frântură de timp dacă te-ar fi copleÅŸit ceva din frumuseÅ£ea vieÅ£ii, erai pierdut! ViaÅ£a ÅŸi libertatea trebuiau privite cu indiferenţă, iar tu, luptătorul, trebuia să fii pregătit să mori în orice clipă. Acestea ar fi fost condiÅ£iile pentru a putea pluti, dar oare câţi au gândit în felul acesta ÅŸi câţi au mers, până la sfârÅŸit, pe acest drum?

Destinul m-a urmărit ca o fatalitate şi nu ştiu dacă este numai voinţă sau şi o perseverenţă dusă până la extremă, dar, dacă de 100 de ori pe zi am fost lovit şi aruncat la pământ, tot de atâtea ori m-am ridicat şi am mers mai departe, chiar dacă a trebuit să îmi continui drumul în genunchi sau târându-mă.

La 20 de ani, când am fost aruncat în temniţă, nici nu bănuiam că voi executa o condamnare mult mai mare decât vârsta pe care o aveam atunci. Am scris în această carte că Aiud a fost mormântul tinereţii mele, dar nu regret. Dacă eram în libertate, poate aş fi murit un simplu păcătos, fără un ideal în viaţă, cum spune Coşbuc:

 ”Din zei de-am fi coborâtori,

 C-o moarte toţi suntem datori.

 Totuna e dac-ai murit

 Flăcău sau moş îngârbovit,

 Dar nu-i totuna leu să mori

 Sau câine-nlănÅ£uit!”

Este foarte interesant cum trăieşti în viaţă, dar în aceeaşi măsură cum mori şi socot că trebuie să mor aşa cum am trăit: mergând pe drumul aceluiaşi ideal trasat de morala creştină.

La Aiud, am lăsat totul dar nu-mi pare rău, pentru că am stat cu vârfurile neamului românesc de la care am învăţat atâtea lucruri, or, într-o situaţie normală, nu aş fi reuşit să le învăţ în vieţi la rând. Şi, dacă cineva a zis că acolo mi-am format crezul politic, îi pot spune că mi l-am completat dar am venit de afară cu acest crez. Însă se impune o întrebare în numele celor puţini care au rezistat: cei care şi-au format afară crezul politic şi au fost robii acestuia ani sau zeci de ani, dar care şi l-au vândut, sunt mai mari decât cei care şi l-au format în temniţă politică şi care au rămas robii acestui crez până la moarte?

Nu-i invidiez pe acei oameni care au primit totul de la viaţă sau au stat în libertate, pentru că majoritatea dintre ei s-au vândut… Chiar dacă m-aÅŸ mai naÅŸte o dată, tot nu aÅŸ vrea să fiu în postura lor. Nu-mi pare rău de amarul pe care l-am trăit într-o viaţă întreagă ÅŸi mă văd bătrân, la 75 ani, când, sub aspect lumesc, nu am realizat un cămin, copii ÅŸi alte bucurii ale vieÅ£ii dar mă mulÅ£umesc în sărăcia mea, după cum spune Eminescu prin gura lui Mircea: “Eu - îmi apăr sărăcia ÅŸi nevoile ÅŸi neamul” ÅŸi socot că nu mi-am făcut decât datoria pentru patrie.

Şi nu a fost deloc uşor, iar cei care au rezistat până la capăt ştiu asta, însă am simţit puterea lui Dumnezeu în orice moment când îl invocam! Dumnezeu a fost cu mine în toate închisorile vieţii! Niciodată nu am fost singur nici în Piatra Neamţ, nici în Galata-Iaşi, după cum nici la Văcăreşti, Jilava-Bucureşti, Aiud, Târgu Ocna, Constanţa sau Bacău. Am fost cu Dumnezeu în fiecare din aceste locuri şi de aici puterea de a rezista. Tocmai de aceea, mă încearcă un sentiment de milă faţă de cei care au cedat, fiind poate torturaţi sau, chiar şi în libertate, şantajaţi. Însă faţă de cei care au făcut-o din pură laşitate, mânaţi de dorinţa de a provoca un rău, la milă mai adaug şi o anumită silă şi dispreţ. Chiar dacă şi ei se numesc oameni, stau sub acest blazon doar în faţa celor care nu le cunosc zbaterile de căzuţi în noroi şi hrăniţi din răul pe care l-au făcut altora. Mă doare şi încerc să îi înţeleg, să le găsesc o justificare, dar din păcate sunt greşeli care parcă nu pot fi iertate. Poate toate au urmat un aşa curs pentru că Dumnezeu a dăruit neamului românesc o mulţime de calităţi în defavoarea verticalităţii, pe care românul nu prea o are, dar în momente grele, de impas, a apărut cineva care a salvat  situaţia. Să nu uităm că în secolul al XIX-lea, neamul românesc a avut atâţia oameni de frunte, încât se spune că am parcurs în 50 de ani ceea ce ţări înaintate au parcurs în 300 ani.

Pentru  mine, cei 47 ani de condamnare politică, în afară de faptul că au fost 23 ani de privare de libertate, echivalează cu toată tinereÅ£ea mea lăsată în temniţă pentru un ideal în slujba neamului românesc, dar nu mă încearcă păreri de rău având în vedere măreaÅ£a Å£intă către care m-am orientat. Au fost deÅ£inuÅ£i politici cu pedeapsă chiar peste 23 ani făcuÅ£i la zi - arestaÅ£i în ianuarie 1941 ÅŸi eliberaÅ£i în iulie 1964, după 23 ani ÅŸi 7-8 luni, oameni deosebiÅ£i, adevăraÅ£i luptători legendari în faÅ£a cărora mă descopăr ÅŸi mă închin. Åži toate, pentru că nu au renunÅ£at la vis…

A lupta însă este o datorie iar viaţa este o continuă luptă. A renunţa la toate acestea ar fi însemnat să-mi vând conştiinţa sau să mă prăbuşesc din sfera umanităţii. Şi n-am făcut-o căci, după cum scrie Radu Gyr,

 ”Nu eÅŸti înfrânt atunci când sângeri

Şi nici când ochii-n lacrimi ţi-s,

Adevăratele înfrângeri

Sunt renunţările la vis”.

 

Grigore CARAZA

Piatra Neamţ, iulie 2004

MOTTO:

“ÃŽi trebuie neamului acestuia o generaÅ£ie care să se jertfească, o generaÅ£ie de viteji ÅŸi de patrioÅ£i până la nebunie. ÃŽn toate timpurile au fost căutaÅ£i oamenii de treabă, dar niciodată n-am avut mai mare nevoie ca acum de luptători hotărâţi, de oameni vrednici ÅŸi de caracter pe care să nu-i abată nimic din drumul lor, să nu-i ademenească nici strălucirile deÅŸarte ale puterii, nici pofta de un trai mai îndestulat, nici slava cea ieftină ÅŸi trecătoare, pe care o vântură de colo-colo huietul mulÅ£imii…”

Alexandru VLAHUŢĂ

CAPITOLUL I

 

“Fă să aud dimineaÅ£a mila Ta

Că în Tine mi-am pus nădejdea.

Fă-mi cunoscută, Doamne, calea pe care voi merge,

Că la Tine mi-am ridicat sufletul”. (Psalmul 142)

 

 Seceta

 După seceta din 1946, dealurile erau arse de soare, pământul uscat şi crăpat, iar porumbul - poate printre puţinele posibilităţi de existenţă a oamenilor de pe locurile noastre - era compromis. Pe lângă faptul că Dumnezeu ne-a pedepsit cu arşiţa ogoarelor, a urmat foametea din 1947 care a bântuit întreaga Moldovă, parcă mai nemilos ca în alte părţi. Şi, ca şi cum nu ar fi fost de ajuns, în mare parte aceasta a fost adâncită şi de comuniştii din ţară, direct manevraţi de la Moscova. În acea perioadă, sovieticii ne luau tot, începând de la făina din sac şi grâul de pe câmp, până la tot ce era aliment - legume, fructe, vite, oi, inclusiv lemnul din pădure, cărbunele şi petrolul - pentru care făcuseră conductă directă Galaţi-Prut-Reni, în Basarabia. Au lărgit ecartamentul de linie ferată, aşa încât să corespundă cu cel din Rusia iar trenurile din răsărit să vină direct în România. Nimic nu mai era al nostru! Nouă ne rămâneau doar lacrimile care ne secau ochii şi dreptul de a muri de foame.

Oameni aflaÅ£i în serviciul CFR-ului, la punctul de trecere Ungheni-IaÅŸi, au fost condamnaÅ£i politic pentru că au îndrăznit să comunice zilnic numărul de trenuri încărcate cu grâu ÅŸi cu alte bunuri, luate din România ÅŸi trecute în Uniunea Sovietică. De acolo, sovieticii “mărinimoÅŸi” ne trimiteau câteva vagoane de grâu, pe care aveau grijă să scrie “Grâu din URSS pentru Republica Populară Română”.

S-a întâmplat însă un fapt care a dat în vileag aÅŸa-zisa bună intenÅ£ie a acestor mari duÅŸmani ÅŸi prădători ai neamului nostru din toate timpurile. La IaÅŸi, unul dintre muncitorii care încărcau un tren cu grâu pentru Rusia, fiind nevoit să coboare pentru că acesta se pusese în miÅŸcare, ÅŸi-a uitat sumanul pe niÅŸte saci, într-un vagon. Când un tren care venea din Rusia - cu grâu, pentru români - a oprit în IaÅŸi pentru a fi descărcat, deschizând unul dintre vagoane, acelaÅŸi om ÅŸi-a găsit sumanul în locul unde îl uitase. Uimit ÅŸi revoltat, le-a strigat celorlalÅ£i: “Uite, băi, sumanul meu! Aista-i grâul nostru dus în Rusia ÅŸi adus înapoi ca dar din partea lor!”

Scump l-a costat pe bietul om această remarcă, plătind cu ani grei de temniţă ca deţinut politic.

 *

 Umbra morÅ£ii se lăsa pe tot întinsul Văii BistriÅ£ei ÅŸi împrejurimi ÅŸi, parcă încetul cu încetul, se întindea peste întreaga Moldovă. Pentru că foametea cea mai mare a fost în părÅ£ile noastre, bieÅ£ii oameni îşi luau cele mai scumpe lucruri din casă, unii chiar din vitele pe care le mai aveau, ÅŸi treceau în Ardeal ÅŸi Banat ca să aducă făină de porumb sau de grâu. Trenuri întregi, pline de moldoveni care purtau pe faţă semnul disperării ÅŸi al morÅ£ii ce se apropia, au fost numite de ardeleni “trenurile foamei”.

ÃŽmi aduc aminte de drama unui preot, din părÅ£ile Fălticenilor, care a plecat cu cele două fetiÅ£e spre Ardeal, pentru a le salva de la moarte. Zadarnic însă! ÃŽn apropierea Romanului, sub ochii lui, i-a murit una din fetiÅ£e iar în gara din Bacău ÅŸi cealaltă. AÅŸadar, “în Å£ara turmelor ÅŸi a pâinii”, cum spunea marele Nichifor Crainic, românii mureau de foame…

La insistenţa credincioşilor, preoţii de pe Valea Bistriţei au intervenit la Mitropolia din Iaşi, pentru ca icoana făcătoare de minuni a Sfintei Ana, de la Mânăstirea Bistriţa, să fie purtată din sat în sat, poate, poate avea să se îndure Dumnezeu de bietul creştin. Puterea acestei icoane era recunoscută pentru minunile săvârşite şi a fost dăruită doamnei Ana, soţia lui Alexandru cel Bun, în 1401, de către Ana-Irina, soţia împăratului bizantin Emanuil Paleologul.

Casa noastră era în capătul satului Poiana Teiului, în apropiere de Piatra Teiului, pe ÅŸoseaua Piatra NeamÅ£-Vatra Dornei. Nu plouase de multă vreme pe locurile mele, când, pe la jumătatea lui august, au început să sune clopotele. Erau cele ale bisericilor “Sf. Neculai” - din sat ÅŸi “Buna Vestire” - aflată peste apa BistriÅ£ei, pe un loc numit Coastă, care era un pinten între satele Poiana Teiului, Poiana Largului, Largu ÅŸi Poiana Zăvoiului. ToÅ£i oamenii acestor aÅŸezări au ieÅŸit la capătul satului dinspre Bistricioara ÅŸi Ceahlău, unde aÅŸteptau să le vină salvarea. Când, în faÅ£a noastră, a apărut convoiul mult aÅŸteptat, mulÅ£imea adunată a căzut în genunchi iar clopotele din Poiana Teiului ÅŸi cele din Coastă sunau atât de frumos, de parcă ar fi fost trase nu de oameni, ci de întregi legiuni de îngeri. Numai de PaÅŸti, când clopotele sunau continuu, mai auzeam aceste sunete rupte din ceruri. Un sobor de preoÅ£i, având în frunte un ierarh venit de la IaÅŸi, însoÅ£ea icoana Sfintei Ana, pe care o purtau doi bărbaÅ£i puternici, partea stângă fiind susÅ£inută de Constantin Vadana, fost primar în timpul războiului. Părea acest om sfârÅŸit de oboseală sub povara imensei greutăţi pe care o ducea. Ne-am alăturat ÅŸi noi convoiului care se îndrepta spre Biserica “Sf. Neculai” iar acolo o mare de oameni ocupase toată curtea, livada din jur, uliÅ£a ÅŸi ÅŸoseaua, în genunchi, rugându-se.

Soarele ardea atât de puternic, încât arÅŸiÅ£a pe care o simÅ£eam în ceafă mă împingea parcă înspre leÅŸin. Nu mai auzeam decât glasul preoÅ£ilor, binecuvântarea arhiereului ÅŸi plânsetele oamenilor. Am stat mult timp cu faÅ£a la pământ ÅŸi fruntea îngropată în iarba uscată. Rugându-mă, la un moment dat mi s-a părut că o adiere de vânt îmi răcoreÅŸte trupul ÅŸi sufletul… Din când în când, deschizând ochii, aveam impresia că lumina se stinge lin ÅŸi zgomote surde se adună deasupra noastră…

Când am ridicat privirile, cerul - senin până atunci - era întunecat de-a binelea şi începu să-şi dezlege baierele, slobozind peste noi o bură de picuri, apoi, din ce în ce mai tare, o  ploaie puternică, astfel că în scurt timp toţi eram uzi până la piele.

Citisem în cărţi de rugăciuni despre minuni, dar niciodată nu am fost martor la un semn ceresc de această mărime. Lumea plângea. Am ridicat din nou ochii înspre ceruri, încercând continuu să deschid gura şi să-i mulţumesc lui Dumnezeu. Dangătele clopotelor răsunau tot mai frumos şi parcă încă o dată Iisus învia la noi, acolo, pe Valea Bistriţei.

 Furtuna

 Era vară, pe vremea când porumbul avea cam un stat de om înălÅ£ime. Cred că aveam vreo 7 ani pe atunci ÅŸi eram acasă cu mama toÅ£i cei 6 copii. Doar tata lipsea, fiind dus la serviciu. Deodată, lumina care venea de afară începu să pălească uÅŸor ÅŸi, încetul cu încetul, parcă stătea să cadă noaptea deÅŸi era în miezul zilei. Fulgerele, apoi tunetele care se îngrămădeau deasupra satului mă făceau să tremur. Vântul puternic turbase ÅŸi împroÅŸca geamurile cu pietricele, crenguÅ£e rupte din pomi, bucăţi de draniţă smulse de pe bătrâna casă a vecinului…

Mama a venit de afară foarte speriată şi, intrând în camera mare unde o aşteptam, ne-a spus cu spaimă în priviri:

- Îndreptaţi-vă înspre icoană, copii, şi haideţi să ne rugăm lui Dumnezeu să nu ne doboare păpuşoii, altfel n-o să mai avem ce mânca!

După ce a aprins o lumânare într-un mic sfeşnic, păstrată special de la Sfintele Paşti, plângând, a început să bată mătănii. Alexandrina, Marioara, Gelu, Silvia, Olguţa şi eu făceam mătănii şi plângeam înfricoşaţi odată cu mama.

- Doamne, nu ne pedepsi!

O fi trecut vreo oră, poate mai mult, şi furtuna îşi mai slăbi din putere, după care încetă iar afară începu să se lumineze.

După ce ne-a spus să ne odihnim, mama a ieşit în prag, apoi, cu un glas în care se desluşea uimire şi bucurie, ne-a strigat:

- Copii, haideţi afară!

Cu mâna întinsă, ne-a arătat grădinile vecinilor cu păpuşoii rupţi şi culcaţi la pământ, până în hat cu noi. Grădina noastră, întreagă!, ca şi cum furtuna s-ar fi oprit în gard. Porumbii,  spălaţi şi întineriţi, erau mai frumoşi şi mai plini de viaţă şi nici un pom din livadă nu a avut de suferit.

- Vedeţi, ne-a spus mama, acestea sunt rugăciunile şi mătăniile voastre şi lumânarea de la Înviere.

Åži-a îndreptat privirile către cer ÅŸi a început să plângă… Mai întâi potolit, apoi din ce în ce mai tare, până ce cămaÅŸa de pe dânsa sălta, de parcă ar fi fost suflată de vântul răzleÅ£it din furtună…  

 Moaştele Sfintei Parascheva

 Tot în perioada foametei din 1946-1947, satul nostru a avut cinstea deosebită să primească în sânul Bisericii “Sf. Neculai” moaÅŸtele Sfintei Parascheva, aduse de la IaÅŸi ÅŸi însoÅ£ite de mai mulÅ£i preoÅ£i ÅŸi un episcop.

Sătul de atâtea nedreptăţi, lipsuri şi neîmpliniri abătute asupra familiei noastre, i-am spus mamei că nu voi merge să mă închin Sfintelor Moaşte, care urmau să rămână în biserica noastră două zile şi două nopţi, chiar dacă până atunci nu le mai văzusem niciodată. Ştiu că tare s-a mai supărat mama şi n-a mai zis nici un cuvânt însă am văzut cum, pe obraji, au început să îi alunece lacrimile.

În timpul acelei zile, ca să îmbunătăţim puţinele merinde pe care le mai aveam, surorile mele au mers pe deal, prin pădure şi au cules ceva bureţi. Când aceştia încă mai fierbeau, înnebunit de foame, am luat câţiva şi i-am mâncat cu sare.

S-a înnoptat, am intrat în pat şi am început să halucinez. De la picioare, urcând spre genunchi, apoi sus, până la coapse, îmi simţeam corpul cum se răceşte şi aveam senzaţia că sunt paralizat. Ai mei nu ştiau ce să facă în jur. Mi-au dat laptele care se mai afla în casă, apoi au mers la vecini şi-au mai cerut, dându-şi seama că mă otrăvisem cu bureţii pe care i-am mâncat. Gelu, venit de la Bucureşti pentru câteva zile, îmi făcea continuu respiraţie, masându-mi corpul şi picioarele care se răceau din ce în ce mai tare. Mă vedeam pe jumătate peşte, eram ca sloiul şi amorţeala înainta către inimă.

A fost o noapte de groază când, până la porţile inimii, n-am mai fost stăpân pe corpul meu. Speriat, tata a mers de două ori după doctoriţa Ana Irimescu, dar abia în zori a venit însoţită de sora de caritate, când deja îmi revenisem.

Sfârşit de oboseală, după ce m-am ridicat din pat şi m-am spălat cu apă rece pe frunte, mama m-a întrebat, parcă stânjenită şi cu spaimă în glas:

- Nici acum nu vrei să te închini la Moaştele Sfintei Parascheva?

- Ba da, mamă, mă duc direct acolo.

*

Ajuns în biserică, mi-am îndreptat privirile spre Moaştele Sfintei Parascheva - erau exact ca în timpul nopţii trecute. Când mă chinuiam între viaţă şi moarte, am văzut în biserică racla Sfintei care parcă mă privea, luând şi ea parte la suferinţele mele.

Am căzut în genunchi în faţa Sfintei iar preoţii şi ierarhul s-au dat la o parte, făcându-mi loc. Şi astăzi, retrăiesc momentele de atunci când am simţit aievea cum o mână se aşază deasupra creştetului meu, binecuvântându-mă cu blândeţe.

 Perioada morţii

 În acea perioadă socotită a morţii, tata pleca dimineaţa pe la diferite cunoştinţe care mai aveau încă o rezervă de făină de porumb sau la un prieten, Haralambie Bonteanu, care era morar dar a cărui moară se odihnea de multă vreme, nemaiavând ce măcina. Uneori, venea înspre seară cu puţină făină pentru a face o mămăligă, dar de cele mai multe ori se întorcea cu mâna goală. Şi, tot mai mult, psihoza foamei se adâncea, măcinându-ne parcă intestinele şi stomacul.

Într-o zi, chiar în cursul dimineţii s-a întors cu circa un kilogram de făină de porumb şi i-a spus mamei să facă repede o mămăligă mare. Aşteptam toţi ca la o mană cerească, privind lihniţi cum mama învârtea în ceaun. Când a fost gata, a răsturnat-o pe un fund mare şi a tăiat-o cu aţă în 7 bucăţi, pentru câţi mai eram în casă. A pus-o în farfurii, adăugând acolo puţina brânză şi urda pe care le mai avusesem în casă. Aşezaţi în jurul mesei, aşteptam ca unul dintre noi să spună rugăciunea şi să ne apucăm să hăpăim tot ce aveam în faţă, până la ultima firimitură.

În timpul acesta, de afară, am auzit o voce care cerea ajutor ca şi cum ar fi fost  înainte de a-şi da ultima suflare. Fiind cu scaunul chiar în faţa uşii, am ieşit în întâmpinarea străinului, care deja urcase treptele şi se afla în ceardac. Era înalt şi  subţire ca un leaţ din gard, cu faţa străveziu-albastră, ochii stinşi şi duşi în fundul capului şi cu un glas care parcă nu mai ieşea din adâncul pieptului. Arătarea a desfăcut un şervet şi de acolo a scos ceva nedefinit.

- Iată, abia mi-a suflat, vin pe jos de mai multe zile. Nu mai am ce mânca şi mi-am făcut o mămăligă din tărâţe cu făină din coajă de stejar.

Speriat ca de o stafie, m-am întors în cameră şi am luat farfuria care mi se cuvenea, apoi am ieşit în cerdac şi am pus-o pe masă, poftindu-l să mănânce. Uimit, mi-a prins mâinile şi, plângând, a început să mi le sărute deşi mă opuneam, mulţumindu-mi pentru dar şi mulţumind cerului că a dat peste mine.

Când am revenit în cameră şi m-am aşezat pe locul meu, mama m-a întrebat ce am făcut. I-am spus.

- Ei, bine, şi-acum ce-ai să mănânci?

- Nimic! i-am răspuns cu multă siguranţă…

A luat de la ceilalţi câte o lingură de mămăligă şi brânză, făcându-mi şi mie o porţie într-o altă farfurie.

- Mănâncă ÅŸi tu, Grigore! Hai să mâncăm cu toÅ£ii…

Mă privea şi mama, mă privea şi tata. Nu mi-a reproşat nimeni nimic. După ce am terminat de mâncat, mama mi-a spus că gestul pe care l-am făcut întrece orice măsură, că este mai mult decât uman şi se înscrie undeva printre marile jertfe pe care le poate face un tânăr care, înaintea morţii prin înfometare, îşi dă până şi ultima bucăţică de pâine.

 31 august 1949

 Împreună cu tata, am pornit la coasă şi am urcat dealul Vârstatu, situat la apus de Poiana Teiului. Era o zi frumoasă de sfârşit de vară iar cerul albastru, ca o tihnă nemărginită, lăsa doar soarele să-şi semeţească strălucirea peste întreaga vale a Bistriţei. Ajunşi pe moşia noastră, am pornit unul după altul să culcăm iarba. Altădată, plăteam oameni, dar acum trebuia să cosim doar noi doi.

Tata înainta încet, eu în schimb mult mai repede, aşa încât îl ajungeam din urmă, îl întreceam, îi luam brazda lui schimbând-o cu a mea, şi aşa am cosit până pe la ora 9.00. Obosiţi şi flămânzi, ne-am aşezat la umbră sub un măr pădureţ, unde mâncam de obicei şi băteam coasa. În acea zi, Olga, sora mea, întârzia cu mâncarea şi, ca niciodată, tata începu să depene amintiri frumoase din viaţa lui, povestindu-le cu multă duioşie.

Din locul unde stăteam, o privire ageră putea pătrunde până în vale. Spre stradă, era ridicată casa cea nouă, prin faţa căreia curgeau şopotit apele Bistriţei, iar mai sub coastă casa veche, locul unde gătea mama de obicei. 

- Tată, îi zic, văd în faţa casei noastre, de o parte şi de alta a şoselei, mai multe maşini.

- Cum, vezi atât de departe? se miră tata…

- Ehei, tată! Văd şi mai departe. Dacă fac un efort, văd peste Culmea Stânişoarei, hăt, departe, până la Vânătorii Neamţului, i-am zis râzând, după care ne-am ridicat şi am pornit din nou la coasă.

Pentru că nici pe la ora 11.00 Olga nu ajunsese, am început o nouă postată, o brazdă lungă, pe lângă gardul vecin. Când urcam a doua oară, întorcând iarba cosită pe terenul nostru, am auzit o voce de femeie sfârşită de oboseală, voce în care se ghicea disperarea şi groaza.

- Grigore! Grigore! Grigore!

Vecina noastră Maria Bonteanu-Tănase îmi făcea semne disperate.

- Fugiţi! Fugiţi cât puteţi de repede! Mai multe maşini ale Securităţii au oprit acasă la dumneavoastră, iar miliţienii răscolesc peste tot! Te caută pe mata, Grigoriţă. Olguţa plânge iar ţaţa Ioana ţipă prin casă. Fugi cât poţi de repede!

Vecina mea lăsase un copil în leagăn şi doi mai măricei în casă, singuri, şi fugise pe sub râpă, pe malul Bistriţei, ajunsese în satul vecin Roşeni şi urcase şi dealul; în total, alergase vreo 3-4 km.

- Tată, plec!

- Unde? m-a întrebat cu vocea sugrumată.

- Mă duc în lume! Mă duc să mă pierd de pe aceste locuri! Făceţi-mă uitat!

Ne-am îmbrăţişat şi, pe când tata încă plângea, am urcat dealul, apoi am coborât în pârâul Roşeni, am urcat Curătura, după care am trecut pe Măluşteţul împădurit şi, din vârf, supravegheam atât intrarea din spate, cât şi casa veche. Am rămas ore întregi sub un târş şi nu am observat absolut nici o mişcare. Parcă şi vântul adormise. Soarele scăpăta când am decis să mă întorc acasă, orice s-ar întâmpla. Ştiam că, dacă nu-l găseşte pe cel căutat, Securitatea arestează părinţii, fraţii, surorile acestuia şi nu era drept să sufere ei pentru mine.

La casa veche, mama avea o plită cu un cuptor foarte bun şi acolo făcea mâncarea, însă în ziua aceea focul murise în sobă iar mămăliga se uscase în ceaun. Pe cărarea din porumb, m-am îndreptat spre casa nouă, am intrat prin spate în primul hol, am ascultat, apoi brusc am deschis uşa de la holul principal. Un securist înalt a îndreptat spre mine un pistol şi, ochindu-mi fruntea, a strigat parcă mai mult speriat:

- Aruncă baltagul!

Ca şi cum nu aş fi auzit, am pătruns înăuntru dar fără să las din mână toporaşul bine ascuţit şi prevăzut cu o coadă lungă. Acelaşi securist s-a dat înapoi până ce a atins uşa cu spatele, strigându-mi pentru a doua oară:

- Aruncă baltagul sau trag!

Apucând toporaşul de coadă, l-am aruncat cu viteză aşa încât, învârtindu-se, a ajuns la picioarele lui.  

- Ce vrei? l-am întrebat.

- Ridică braţele şi treci cu faţa la perete!

Le-am ridicat, dar nu m-am întors ca să nu mă umilesc în faţa lui. Fără să mă atingă, securistul s-a învârtit în jurul meu şi mi-a spus să intru în salon, unde erau deja mama, Olga şi mătuşa mea Aneta Măgură, căreia nu i s-a mai îngăduit să plece. Mai era şi învăţătorul Benedict Hotnog, coleg la Şcoala Călugăreni, care venise să-i predau scriptele şi direcţia şcolii, şi m-am gândit că Securitatea l-a adus special. Câteva minute mai târziu, a apărut şi tata, foarte speriat. Ca să le alung frica, pentru că tata, mama şi Olga erau înspăimântaţi, am căutat să fiu tot timpul deschis, cu voie bună şi plin de curaj, ceea ce am şi reuşit.

Peste circa o jumătate de oră, au venit doi ofiţeri de securitate, într-una din maşini recunoscându-l pe slt. Vasile Asofiei, şeful Securităţii de la Borca. Radia când a intrat în casă:

- Acum, mi-a zis el, Silvia o să-mi rămână mie.

Zâmbind, i-am răspuns ironic:

- Nu aveţi nici o şansă, domnule, pentru că Silvia nu se uită la dumneavoastră. Aspiră mult mai sus!

S-a făcut galben la faţă, semn că era furios şi umilit în acelaşi timp în faţa ofiţerului care îl însoţea. Asofiei îmi era rival. Iubeam amândoi aceeaşi fată, însă el avea foarte puţine şanse pentru că era respins sistematic. În conjunctura creată, bucuria lui era că rămânea singur în faţa acestei fete.

Pe când Olga, cea mai mică din familie, şi poate şi cea mai nedreptăţită, a avut o atitudine dârză în faţa invadatorilor, tata - altfel un om foarte sever şi chiar un mic tiran - se pierduse definitiv. Mama se încurca în răspunsuri, dar era şi dânsa categorică şi sigură de nevinovăţia mea, cerându-le securiştilor să mă lase în pace.

Când am ieÅŸit, cei doi câini lup pe care îi aveam au sărit gărduÅ£ul care străjuia florile, tăbărând pe străini. SecuriÅŸtii s-au dat înapoi, cerându-le părinÅ£ilor să-i îndepărteze, dar, în timp ce tata îi alunga, eu îi chemam înapoi, spunându-le că lupii mei se pricep la oameni… DeÅŸi prizonierul lor, eram sarcastic ÅŸi convins că prietenii mei credincioÅŸi nu mă lasă în mâinile acelor căpcăuni.

 *

 Până la post am fost însoţit de cei doi ofiţeri, securistul care mă arestase şi şeful de post, sosit şi acesta între timp. Pe drum, l-am întâlnit pe Nicolae Andronic, agent sanitar, ai cărui copii, Cezar şi Toma, îmi erau prieteni, primul fiindu-mi şi  coleg la Şcoala Normală.

- La revedere, domnule Andronic. Cine ÅŸtie când ne vom mai revedea…

Spusele mele de atunci erau ca o predicţie, pentru că nu aveam să-l mai văd niciodată. În centrul satului, am salutat-o pe Maria D. Maftei, o altă colegă de la Şcoala Normală, care stătea în poartă şi mă privea cu frică, încercând, totuşi, să zâmbească.

 *

 Sunt momente cruciale în viaţă când, de undeva din adâncul fiinÅ£ei tale, simÅ£i că faci anumite lucruri pentru ultima dată, chiar dacă ai vrea să negi sau să crezi că, poate, te înÅŸeli. AÅŸa a fost ÅŸi în ziua aceea. Peste ani, aveam să-i înÅ£eleg adevărul căci, fără să bănuiesc, plecam definitiv de pe acele meleaguri. La întoarcere, n-am mai găsit nici casa, nici grădinile, nici pomi, nici flori, nici câini, nici tei… ÃŽn acea zi, 31 august 1949, Poiana Teiului dispărea pentru mine ca o Fata Morgana.

 *

 La Miliţie, era arestat şi Constantin Cerbu iar mama sa i-a adus o pâine caldă, de la brutăria de peste drum. A rupt-o şi mi-a întins o bucată, pe care am înfulecat-o în mare grabă pentru că nu mâncasem de 24 de ore, iar acasă securiştii îi interziseseră mamei să-mi dea ceva de mâncare.

Cu vocea schimbată, Asofiei a Å£ipat să scot tot ce am în buzunare ÅŸi cureaua de la pantaloni. Costumul nu era făcut la comandă, iar pantalonii îmi erau largi, astfel că trebuia să-i Å£in tot timpul cu mâna…

Înnoptase când am fost urcaţi în maşină ca să fim duşi la Securitatea din Piatra Neamţ. Când am văzut Jeep-ul, mi-am zis plin de amar:

- Iată, americanii, în loc să vină să ne scape de cancerul răsăritean, i-au înzestrat pe ăştia cu maşini ca să ne poată aresta pe noi, biete victime ale neamului românesc!         

 *

 Înainte de arestare, împreună cu Pamfil Sălăgeanu, am recurs la crearea unei organizaÅ£ii anticomuniste în zonă, numită “Frăţia de Arme”, însă, când mi-am dat seama că acesta devine suspect, am continuat să lucrez pe cont propriu. El a fost arestat pe 28 august 1949, iar eu trei zile mai târziu. Securitatea din Piatra NeamÅ£ era deja informată despre ceea ce se întâmplase în organizaÅ£ie, datele fiind furnizate, fără îndoială, de Pamfil Sălăgeanu. Mai târziu, am avut dovezi că nu a fost singurul, contribuind în mod substanÅ£ial ÅŸi învăţătorul Constantin HruÅŸcă, de la Åžcoala Pipirig, precum ÅŸi alÅ£ii, în mai mică măsură.

Nicolae Bistriceanu, tot din Pipirig, arestat şi el, mi-a destăinuit că Hruşcă, de loc din Oltenia, venea deseori în vizită motivând că-i este dragă fata lui, Silvia. Profitând de acest lucru, a mers la Securitate unde a denunţat faptul că Bistriceanu face parte dintr-o organizaţie subversivă, dând şi unele amănunte pe care le ştia chiar de la el. Într-un moment de naivitate, i se destăinuise lui Hruşcă. O altă dovadă a fost şi faptul că, în acelaşi timp cu Bistriceanu, a fost arestat şi Hruşcă, dar i s-a dat drumul imediat. 

 *

 Despre înrolarea mea voluntară într-o grupare anticomunistă, atât părinţii, cât şi surorile mele nu ştiau nimic precis, dar bănuiau anumite lucruri, având în vedere persoanele care mă căutau deseori acasă. De fapt, această organizaţie era o continuare a unui început din copilărie, mai precis din octombrie 1940, când aveam doar 11 ani şi jumătate. La vremea aceea, destinele României erau conduse de generalul Ion Antonescu, şeful statului, şi de Mişcarea Legionară. Pe atunci, primar al comunei Poiana Teiului era Anton Almăşanu care, totodată, era şi şeful grupărilor mişcării din localitate. Anton Almăşanu i-a cerut fratelui meu, Gheorghe Caraza, să facă un cuib de tineri legionari, astfel înscriindu-ne  cinci inşi: Gheorghe Caraza - şef de cuib, Aurel Cojocaru, Anton Galbează, Ion Nuţu şi subsemnatul. Deşi cuibul nostru a activat circa patru luni, până pe 23 ianuarie 1941, mi-au rămas adânc întipărite în minte cântecele deosebit de frumoase, trăirea mai presus de orice a iubirii faţă de Dumnezeu, de neamul românesc şi ţară.    

 Securitatea din Piatra Neamţ

Securitatea din Piatra Neamţ avea sediul în Bulevardul Republicii, (actualul imobil cu nr.7). Am fost închis într-una din celulele de la subsol - o încăpere goală, cu pământ umed. Într-un colţ, am găsit o cărămidă pe care am pus-o sub cap,  adormind în scurt timp pe pământul jilav. Pe coridor, erau securiştii în termen Casapu, Nedelcu şi Ciurea.

Pe 1 septembrie 1949, am intrat în anchetă. De origine bucovinean, fost învăţător, venit din Rusia unde căzuse prizonier după ce s-a înrolat voluntar în Divizia “Tudor Vladimirescu”, Modest Ruscioru era o fiară.

După ce m-a privit aspru şi m-a întrebat ce vârstă am, Ruscioru a început să mă înjure:

- Dumnezeii mă-tii! La vârsta de 20 de ani, faci organizaÅ£ie împotriva regimului?!! Zi, mă, f…. crucea mă-tii, câţi ai în organizaÅ£ie? Spune-i pe toÅ£i, că te ia mama dracului amu! ‘Tu-vă-n muma-n c.., aveaÅ£i arme, da? Åži ce voiaÅ£i să faceÅ£i, mă? Unde voiaÅ£i să ajungeÅ£i, fire-aÅ£i voi al dracu’ de derbedei!?

Åži, ca să fie mai “convingător”, mi-a tras câteva dosuri de palmă, apoi m-a pocnit peste cap cu bastonul de cauciuc. Văzând că nu recunosc nimic, m-a lovit din nou ÅŸi-apoi m-a trântit la pământ. Mi-a rupt sinusul ÅŸi buza superioară în stânga, semn pe care îl port ÅŸi astăzi, iar un canin l-am scuipat în palmă, după care fiara dezlănÅ£uită m-a lovit cu cizma în piept ÅŸi în cap, până am leÅŸinat. Nu ÅŸtiu cât am zăcut la pământ, dar m-am trezit când s-a aruncat cu apă peste mine. Era acolo ÅŸi comandantul Securităţii, Munteanu - un evreu cu numele împrumutat, iar un doctor îmi făcea respiraÅ£ie.

- Încă nu a murit, Dumnezeii mă-sii! au fost cuvintele lui Modest Ruscioru.

Fără să-i răspundă, doctorul i s-a adresat în şoaptă lui Munteanu:

- Să nu mai fie lovit!

După ce m-au aşezat pe un scaun, mi-au adus puţină apă. Gura îmi era uscată din cauza loviturii, iar capul îmi ardea cumplit. Sprijinit de plt. Cucu, secretarul Securităţii, de loc din comuna Crăcăoani, am fost dus în celulă, la subsol. Atunci, la Securitatea din Piatra Neamţ lucrau şi fraţii Corbu - ofiţeri în funcţii operative.

În acele zile, a venit în control şeful Securităţii pe Moldova, col. Aurel Ceia, de loc din comuna Vărădia, judeţul Caraş-Severin. După ce m-a văzut, a dat dispoziţie anchetatorului Modest Ruscioru să insiste şi să întrebuinţeze orice mijloc pentru a scoate de la mine cât mai multe informaţii. Drept urmare, în mai multe seri uşa celulei rămânea deschisă, în cadrul ei fiind postat un câine lup care mârâia ori de câte ori încercam să aţipesc. Dacă nu deschideam ochii, se îndrepta înspre mine să mă rupă cu dinţii.

Aurel Cojocaru era unul dintre cei mai curaţi sufleteşte şi mai buni prieteni. Poate şi din acest motiv, Modest Ruscioru a dat dispoziţie să fim legaţi cu aceeaşi pereche de cătuşe, câteva zile şi nopţi la rând. Astfel, o brăţară a cătuşei era la încheietura mâinii stângi a lui Aurel iar cealaltă la piciorul meu drept. A doua zi, eu aveam brăţara la mâna stângă, iar Aurel la piciorul drept. Când unul dintre noi avea nevoie la WC, şi asta se întâmpla foarte des din cauza frigului, cel încătuşat la picior trebuia să meargă în genunchi, iar celălalt încovoiat, suferind în acelaşi timp şi durerile fizice, dar şi umilinţe de neînchipuit.

 Postul călugărilor

   Câteva zile la rând, în timpul nopÅ£ii, la Securitatea din Piatra NeamÅ£ au sosit maÅŸini încărcate cu alÅ£i arestaÅ£i de pe Valea BistriÅ£ei, din BuhalniÅ£a, Crucea, Borca, FarcaÅŸa, Poiana Teiului, Galu, ca ÅŸi de la Pipirig ÅŸi Târgu NeamÅ£. Astfel, primul care a intrat în celulă a fost călugărul Filaret Gămălău, din comuna Crucea, fost stareÅ£ al Mânăstirii Rarău. Acest preot, cu o mare trăire duhovnicească, fusese vândut chiar de cumnatul său, I. RoÅŸu, din Poiana Teiului, precum ÅŸi de D. Irimescu. ÃŽn acelaÅŸi timp, au mai fost arestaÅ£i ÅŸi Felix Gutman, fraÅ£ii Ion ÅŸi Aurel Cojocaru, preotul Vasile Gheorghiasa, Vasile RoÅŸu, Nicolae Bistriceanu - fost primar în Pipirig, Maria Vasiliu - învăţătoare din Pipirig, Anton Almăşanu - fost primar în comuna Poiana Teiului, preotul Mihai Mitocaru împreună cu cei doi copii (unul elev la Seminarul “Sf. Gheorghe” din Roman iar celălalt la Åžcoala Primară din Crucea), ing. Denc - ÅŸef Ocol silvic Borca, călugării Varahil Moraru ÅŸi Iosaf Marcoci, apoi Virgil PetroÅŸanu, Ruscanu, Mantescu, Ion Ropotică, Ion Buium - fost viceprimar la Poiana Teiului, Nicolae Grigoriu, Constantin Cerbu, Anton Galbează, Iosif Crăciun, Chesarie Ursu de la Mânăstirea Durău, Constantin Iosub-Iosifescu, Costică Hogea, Ion Crăciun din Hangu ÅŸ.a.

După a doua arestare a vieţuitorilor de la Mânăstirea Durău, când a fost luat călugărul Chesarie Ursu, se spune că stareţul a dat dispoziţie să se postească trei zile şi trei nopţi, ba mai mult, au fost postite şi animalele mânăstirii, fără apă şi fără hrană. Urmare a acestui fapt, cei care au vândut secretele bieţilor călugări au fost amarnic pedepsiţi de pronia cerească. Astfel, lui D. Irimescu - căruia îi fusese încredinţată o cantitate considerabilă de aur pentru restaurarea icoanelor din mai multe mânăstiri din Neamţ şi împrejurimi - i s-a intentat un proces de drept comun, executând 15 sau 16 ani de închisoare. La o verificare făcută de autorităţi, s-a constatat lipsa unei anumite cantităţi de metal preţios, Irimescu neştiind, probabil,  că în viaţă totul se plăteşte. La această fraudă, a mai fost implicată o persoană, pictor, despre care însă nu ştiu prin ce împrejurări a reuşit să scape basma curată.  

 

De ce, Doamne?

 În curtea închisorii din Piatra Neamţ, în partea dreaptă erau situate birourile, iar în partea stângă se deschidea un lung coridor cu celule. În prima, vieţuiau 4 sau 5 femei, deţinute de drept comun, care lucrau la bucătărie, iar în următoarea stăteam eu, Pamfil Sălăgeanu şi Mihai, băiatul cel mai mic al preotului Mitocaru. Copilul preotului, în vârstă de vreo 10 ani, a fost luat de pe stradă odată cu arestarea tatălui şi a fratelui său, fiind îmbrăcat doar cu cămaşă, pantaloni scurţi şi sandale în picioare.

Pe 8 noiembrie, de SfinÅ£ii Arhangheli Mihail ÅŸi Gavril, gardianul a deschis uÅŸa de la celula preotului pentru a-l scoate în curte ca să-ÅŸi ia apă. ÃŽntre timp, fiind chemat la telefon, preotul Mihai Mitocaru a rămas singur ÅŸi a deschis vizeta celulei noastre ca să-ÅŸi vadă copilul. Cu ochii plini de lacrimi, l-a chemat să-l sărute. Se vedeau pentru prima dată de când fuseseră arestaÅ£i. Copilul a început să plângă în hohote strigându-ÅŸi tatăl, în timp ce cu mâinile încerca din răsputeri să se agaÅ£e de el prin vizetă. ÃŽl priveam din spate pe micuÅ£ul care, disperat, căuta să simtă căldura tatălui, să-l sărute, însă totul era zadarnic. Nu se puteau atinge. Nici unul, nici altul nu reuÅŸea să facă acest lucru din cauza sistemului metalic protector cu care era prevăzută vizeta. ÃŽn cele din urmă, copleÅŸit de neputinţă, tatăl i-a spus băiatului să-i atingă vârful limbii cu limba lui…

- Mulţi ani, tăticule!

- Mulţi ani, fiul meu!

Asistam, fără să pot face nimic, la această întâlnire dureroasă cu lacrimi, cu gemete ÅŸi cu atâta suferinţă în glas… M-am întors ÅŸi, ridicând braÅ£ele înspre cerul pe care nu îl vedeam, dar îl bănuiam, L-am strigat pe Dumnezeu:

- De ce, Doamne?! Pentru ce îngădui, Doamne, asemenea lucruri? De ce? De ce, Doamne?…

 

Două felii de pâine…

 Într-una din zile, o deţinută s-a distanţat puţin de celelalte pentru a ajunge prima în faţa celulelor. A deschis vizeta şi, căutându-mă din priviri, m-a întrebat cine sunt, de unde vin şi pentru ce am fost arestat. Mi-a spus apoi să fiu atent în fiecare seară când se va întoarce în celulă, căci mă va căuta.

Am aşteptat să se întâmple acest lucru stând mult timp cu urechea aplecată şi aveam impresia că timpul s-a oprit. Târziu, am auzit nişte paşi grăbiţi care s-au oprit în faţa celulei mele. S-a deschis vizeta şi, din sân, tânăra a scos două felii de pâine pe care mi le-a întins, după care a dispărut. Aşa s-a întâmplat în mai multe seri şi, desigur, pâinea o împărţeam, după caz, cu unul sau cu doi care mai erau în celulă. Trecuseră mai multe zile de când fata mă alinta cu câte două felii de pâine ascunse în sân, încălzite de propriul trup. Într-o seară, m-a întrebat:

- Câţi ani ai?

- 20.

Mirată, a dus mâna la gură şi mi-a zis:

- Şi eu am tot 20! După ce se face închiderea, aşează cana cu gura la perete, la înălţimea urechii dumitale, la un metru depărtare de uşă.

AÅŸa am făcut. De dincolo de perete, s-a auzit un cântec dumnezeiesc de frumos, uimind prin curăţenia ÅŸi sensibilitatea vocii: “Dacă-n douăzeci de toamne,/ Zi senină n-am avut/ O, spune-mi atunci Tu, Doamne,/ Pentru ce m-am mai născut?”

 

Străina

 Aripa dreaptă a fostei închisori din Piatra Neamţ era prevăzută cu birouri. Prin luna noiembrie, când afară se făcuse frig şi celulele erau îngheţate ca nişte sloiuri, securiştii au decis să ne mute la penitenciar. Pentru formalităţile de încarcerare, fiecare dintre noi trebuia să meargă, escortat de un gardian, la serviciul Grefă. Când mi-a venit rândul, gardianul a rămas în uşă, păzind în felul acesta şi coridorul şi biroul. M-am trezit în faţa unei tinere care, ridicând ochii de pe registrul pe care îl avea pe birou, m-a privit foarte mirată, schimbându-se la faţă:

- Grigore! Ce cauţi aici?

Am încercat să-mi amintesc unde am mai întâlnit-o, să o localizez printre cunoştinţele mele de până atunci. Fuma. Realizând dorinţa mea, a aprins o ţigară şi mi-a întins-o. Nu m-a întrebat nimic, a notat exact şi foarte clar numele meu, dar celelalte date mi le-a cerut. M-a privit din nou insistent, cerându-mi şi alte informaţii, de care nu avea nevoie, doar pentru a prelungi momentul. În acelaşi timp, privea cu oarecare teamă la gardianul din uşă. Uşor, mi-a împins pachetul de ţigări, apoi a scos din sertarul biroului o pară şi, ridicând-o, i-a spus gardianului:

- ÃŽi dau o pară…

Zile la rând, săptămâni, poate şi prin somn, m-am chinuit să-mi aduc aminte unde am mai văzut-o pe acea tânără. Când m-am întors pe meleagurile natale, în oraşul copilăriei şi adolescenţei mele, deseori privirile mele au încercat să o descopere pe necunoscuta de la Grefă. S-au scurs de atunci 55 de ani şi mă întreb şi astăzi unde este acea străină binevoitoare?

 Lidia N.

 De jos, din pivniţă, priveam printr-un geam situat la nivelul solului afară, în curte. Dintr-o celulă a garajului, am văzut ieÅŸind pentru a merge la anchetă o tânără drăguţă, în jur de 22 de ani, care părea a fi însărcinată. Impresionat de starea ÅŸi tristeÅ£ea fetei, m-am interesat cine este. Lidia N. era din Oradea sau Arad, fusese arestatÄ
Sursa
2009-02-16 16:34:00