Lupta mea

Prolog la Vocea Basarabiei

Eu. Se ]mplinesc 20 de ani de la nişte evenimente, poate le comemorăm.
Enache. Da…
Eu. Sunt unul din protagoniştii acelor evenimente…
En. Şi eu.Toţi am fost protagonişti.
Eu. Ai organizat dumneata mitinguri, ţi-ai asumat vre-un risc?
En. A-a-a, dumneata ai fost cu Ion de la Durleşti /presupun dl Ion Smoleanchin/ şi Dumitru Popa!
En Invers, ei au fost cu mine.
/ Dacă dnii nu sunt de acord-să se pronunţe/

Iată care-i situaţia. Enache, la acel moment om al radioului de stat şi «protagonist» nu prea a înţeles ce s-a petrecut, a mai şi uitat, fiindcă aşa-i memoria moldoveanului - scurtă şi selectivă sub aspectol folosului personal. Ştiu că nu voi putea reproduce succesiunea evenimentelor, nu am o arhivă, nimeni nu-mi va sări în ajutor /din cei bine informaţi/.

Astfel, încep totuşi, în speranţa că adevăraţii protagonişti /cei pomeniţi, alţii/ vor interveni.
La sfîrşitul anului 1988 protofrontul / Mişcarea Democratică în susţinerea restructurării/ devenise deja o structură birocratică, se învăţase a face declaraţii, pe care nimeni nu le lua în seamă şi din cînd în cînd organizau /în înţelegere cu regimul/ mitinguri la Valea Morilor, la Teatrul de Vară. Era bine pentru ambele părţi mai ales pentru guvernanţii, cărora nu li se strica «cea mai bună politică-pupatul de duminică» /de la Gr Vieru cetire/.
Eu am avut îndrăzneala să sparg această cutumă şi pe data de 15 ianuarie 1989 în cadrul mitingului de la Teatru de Vara /fără voia organizatorilor/, apoi la estrada Lumina în cadrul cenaclului «A. Mateevici» /cu permisiunea lui Tolea Şalaru/, am făcut următoarea chemare:
Începînd cu duminica viitoare, ora 12, vom ieşi duminică de duminică în piaţă pînă la victorie – grafie latină , limbă de stat.
Pe 22 ianuarie şefii oraşului au organizat împreună cu Tolea /şedinţă cenaclului nu era prevăzuta, nici cerere sau autorizare nu era/ şi lumea era îndreptată spre rîpă cum se zicea atunci. Totuşi mulţi au ieşit în piaţă, au manifestat, apoi au mărşăluit , în zigzag spre Valea Morilor; după încheierea cenaclului au agitat lumea care a ieşit iarăşi în piaţă, mai apoi deschizînd traseul , devenit tradiţional: la Academie şi înapoi.
În faţa Academiei a rostit un mic discurs Dumitru Popa..Eu am fost sfătuit să nu ies în prima linie, dar nici nu intenţionam, nu aveam scopul de a mă evidenţia, mă consideram, întrun fel, cu misiunea împlinită.
Fiecare duminică eram supuşi terorii din partea miliţiei şi desigur securităţii. Nu ţin minte exact la 12 sau 19 februarie au fost arestaţi brutal mulţi participanţi la manifestaţii, printre care şi dl Mihai Moroşanu. Au început dosarele administrative, dar şi penale.
Vineri, 24 februarie eu manifestam de unul singur în faţa Sovietului Suprem contra violenţei poliţiei şi Judecătoriei, presimţeam că voi fi închis, eram citat pentru a doua zi. Ceream o audienţă, nu mai ţin minte la cine. După ceva timp am fost invitat «în audienţă», am aşteptat vreo oră. A venit o ecipă de gradaţi pe uşa din spate, pe unde m-au scos ulterior. Un moment, esenţial pentru înţelegere. Era un spectacol, neobişnuit atunci şi s-au adunat mulţi gură cască, evident dintre cei din incintă, printre care în drumul spre uşă am fost surprins să-l aflu şi pe Gr Vieru. Doar pebtru o clipă m-am oprit cu gîndul să-i transmit placatele, în speranţa că va interveni.Ce era să zică: tovarişci…etc. Nu am văzut nici o mişcare din parte-i şi m-am lăsat dus. Aşa se lămureşte intoleranţa mea faţă acceptarea de către el a epitetului «omul baricadelor», de rînd cu Hadîrcă şi alţii, care la moment erau oamenii regimului. /Ca şi în alte cazuri e vorba de minciună la 200%, adică inversiune totală a realităţii/
La judecătorie mă aştepta Alexandrov, judele care fără multă discuţie mi-a dat 10 zile de arest. Am reuşit să sun soţiei, care a ieşit cu copiii pe 26 şi ei au fost astfel printre protagoniştii mitingului şi demonstraţiei din acea zi. S-a scandat şi «Libertate lui Ţurcanu!» şi mulţi cred că chiar am fost eliberat. Nu am fost. În sala de judecată am declarat greva foamei şi la KPZ, la a patra zi am cerut asistenţă medicală. Sunt şi eu ticălos, nu am memorat numele medicului evreu, care a îndrăznit să-i convingă pe miliţieni, că trebuiesc dus la spital; acolo am ţinut pînă la capăt greva.
În încheierea acestui fascicol şi o lămurire a acţiunilor mele. Am făcut totul în scopul de a arăta cum trebuie de luptat pentru a obţine ceva, am dorit să fiu un exemplu de luptă şi sacrificiu şi chiar am fost… Am fost pînă la momentul cînd Gheorghe Ghimpu şi alţii au declarat: vremea luptătorilor a trecut, începe perioada noastră, a ghimpilor-mari politicieni.
Iurie Ţurcanu

Lupta mea

Prolog la Vocea Basarabiei.

Eu. Se ]mplinesc 20 de ani de la nişte evenimente, poate le comemorăm.
Enache. Da…
Eu. Sunt unul din protagoniştii acelor evenimente…
En. Şi eu.Toţi am fost protagonişti.
Eu. Ai organizat dumneata mitinguri, ţi-ai asumat vre-un risc?
En. A-a-a, dumneata ai fost cu Ion de la Durleşti /presupun dl Ion Smoleanchin/ şi Dumitru Popa!
En Invers, ei au fost cu mine.
/ Dacă dnii nu sunt de acord-să se pronunţe/

Iată care-i situaţia. Enache, la acel moment om al radioului de stat şi «protagonist» nu prea a înţeles ce s-a petrecut, a mai şi uitat, fiindcă aşa-i memoria moldoveanului - scurtă şi selectivă sub aspectol folosului personal. Ştiu că nu voi putea reproduce succesiunea evenimentelor, nu am o arhivă, nimeni nu-mi va sări în ajutor /din cei bine informaţi/.

Astfel, încep totuşi, în speranţa că adevăraţii protagonişti /cei pomeniţi, alţii/ vor interveni.
La sfîrşitul anului 1988 protofrontul / Mişcarea Democratică în susţinerea restructurării/ devenise deja o structură birocratică, se învăţase a face declaraţii, pe care nimeni nu le lua în seamă şi din cînd în cînd organizau /în înţelegere cu regimul/ mitinguri la Valea Morilor, la Teatrul de Vară. Era bine pentru ambele părţi mai ales pentru guvernanţii, cărora nu li se strica «cea mai bună politică-pupatul de duminică» /de la Gr Vieru cetire/.
Eu am avut îndrăzneala să sparg această cutumă şi pe data de 15 ianuarie 1989 în cadrul mitingului de la Teatru de Vara /fără voia organizatorilor/, apoi la estrada Lumina în cadrul cenaclului «A. Mateevici» /cu permisiunea lui Tolea Şalaru/, am făcut următoarea chemare:
Începînd cu duminica viitoare, ora 12, vom ieşi duminică de duminică în piaţă pînă la victorie – grafie latină , limbă de stat.
Pe 22 ianuarie şefii oraşului au organizat împreună cu Tolea /şedinţă cenaclului nu era prevăzuta, nici cerere sau autorizare nu era/ şi lumea era îndreptată spre rîpă cum se zicea atunci. Totuşi mulţi au ieşit în piaţă, au manifestat, apoi au mărşăluit , în zigzag spre Valea Morilor; după încheierea cenaclului au agitat lumea care a ieşit iarăşi în piaţă, mai apoi deschizînd traseul , devenit tradiţional: la Academie şi înapoi.
În faţa Academiei a rostit un mic discurs Dumitru Popa..Eu am fost sfătuit să nu ies în prima linie, dar nici nu intenţionam, nu aveam scopul de a mă evidenţia, mă consideram, întrun fel, cu misiunea împlinită.
Fiecare duminică eram supuşi terorii din partea miliţiei şi desigur securităţii. Nu ţin minte exact la 12 sau 19 februarie au fost arestaţi brutal mulţi participanţi la manifestaţii, printre care şi dl Mihai Moroşanu. Au început dosarele administrative, dar şi penale.
Vineri, 24 februarie eu manifestam de unul singur în faţa Sovietului Suprem contra violenţei poliţiei şi Judecătoriei, presimţeam că voi fi închis, eram citat pentru a doua zi. Ceream o audienţă, nu mai ţin minte la cine. După ceva timp am fost invitat «în audienţă», am aşteptat vreo oră. A venit o ecipă de gradaţi pe uşa din spate, pe unde m-au scos ulterior. Un moment, esenţial pentru înţelegere. Era un spectacol, neobişnuit atunci şi s-au adunat mulţi gură cască, evident dintre cei din incintă, printre care în drumul spre uşă am fost surprins să-l aflu şi pe Gr Vieru. Doar pebtru o clipă m-am oprit cu gîndul să-i transmit placatele, în speranţa că va interveni.Ce era să zică: tovarişci…etc. Nu am văzut nici o mişcare din parte-i şi m-am lăsat dus. Aşa se lămureşte intoleranţa mea faţă acceptarea de către el a epitetului «omul baricadelor», de rînd cu Hadîrcă şi alţii, care la moment erau oamenii regimului. /Ca şi în alte cazuri e vorba de minciună la 200%, adică inversiune totală a realităţii/
La judecătorie mă aştepta Alexandrov, judele care fără multă discuţie mi-a dat 10 zile de arest. Am reuşit să sun soţiei, care a ieşit cu copiii pe 26 şi ei au fost astfel printre protagoniştii mitingului şi demonstraţiei din acea zi. S-a scandat şi «Libertate lui Ţurcanu!» şi mulţi cred că chiar am fost eliberat. Nu am fost. În sala de judecată am declarat greva foamei şi la KPZ, la a patra zi am cerut asistenţă medicală. Sunt şi eu ticălos, nu am memorat numele medicului evreu, care a îndrăznit să-i convingă pe miliţieni, că trebuiesc dus la spital; acolo am ţinut pînă la capăt greva.
În încheierea acestui fascicol şi o lămurire a acţiunilor mele. Am făcut totul în scopul de a arăta cum trebuie de luptat pentru a obţine ceva, am dorit să fiu un exemplu de luptă şi sacrificiu şi chiar am fost… Am fost pînă la momentul cînd Gheorghe Ghimpu şi alţii au declarat: vremea luptătorilor a trecut, începe perioada noastră, a ghimpilor-mari politicieni.