Odată în plus despre motanii fără nume

De ce n-ar avea motanul un nume? S-au mai înainte chiar de a întreba acest lucru, da de ce ar avea unul? În cele din urmă, este greu de imaginat un motan cu pașaport care la trecerea frontierei își scoate din geantă buletinul și-l prezint pentru ștampilă. După cum afirmă cu exactitate motanul Matroskin din Prostokvașino - coada și mustățile sunt pașaportul meu.

Și totuși, motan sau câine, orice animal de casă aproape întotdeauna are un nume. Astfel, un motan fără nume este un caz ciudat, ieșit din comun, și lumea începe volens-nolens să se mire și să întebe. Mi s-a întâmplat să întâlnesc recent trei motani fără nume.

În ordinea apariției lor pe lume aceștia sunt:

1. Motanul fără nume I din epicul roman al lui Natsume Sōseki „Sunt un motan“
2. Motanul fără nume II din romanul lui Truman Capote „Mic dejun la Tiffany“
3. Motanul fără nume III din romanul lui Haruki Murakami „În căutarea oii fantastice“

Între cei trei motani fără nume există o legătură spirituală. Haruki Murakami cu siguranță la citit pe Natsume Sōseki care este totuși un clasic al literaturii japoneze. Mai mult ca atât, în una din povestirile lui Haruki, ajungem să cunoaștem un alter-ego a scriitorului care stă pe o bancă și citește o nuvelă de Sōseki. Și mai mult ca atât, Haruki Murakami l-a tradus în japoneză pe Truman Capote, i-a admirat opera, a întitulat o carte autobiografică după o povestire de Capote.

Primul motan este un gânditor mizantrop crescut în casa unui învățător mediocru și obișnuit cu discuțiile filozofice mai mult sau mai puțin sterile. Ne tratează, pe noi - oamenii, cu un dispreț nedisimulat deși, destul de des, manifestă o curiozitate felină vis-à-vis de tot ce se întâmplă, până și o necesitate de a interveni în cursul natural al lucrurilor corijând anumite căderi în prostie ale stăpânului său. Faptul că nu are nume este un accident. Stăpânul său era prea distrat ca să acorde atenție unei chestiuni într-atât de mărunte precum numele unui motan pribeag.

Și totuși semnificația pe care o primește acest lucru este alta în roman. Să descrii o lume disprețuită de un motan este o enormitate și totuși, dacă acest motan ar fi un pisoi deosebit, disprețul ar căpăta un anumit sens. Pe când să descrii o lume disprețuită de un motan care nici măcar nume nu are este un lucru epic.

Breakfast at Tiffany's (1961)

Holy Golightly, stăpâna motanului nr. 2, își trăiește viața cu valizele nedesfăcute. Azi aici, mâine la capătul universului. Să te atașezi de un lucru e totuna cu a poseda, cu a fi posedat. Motanul lui Holy Golightly nu are nume fiindcă la fel ca și Holy este un „sălbatec ieșit din pădure, care tot în pădure o să fugă”. La ce-i servește numele unui motan sălbatec? La nimic. Și totuși se dovedește că pentru a iubi este necesar să le dai lucrurilor un nume, să te lași posedat de ele și să te dăruiești fără rezerve. Un lucru de care Holy Golightly se dovedește a fi incapabilă…

…În carte. Pe de altă parte, ecranizarea romanului lui Truman Capote are un alt final. Un final magnific care face ca filmul să fie printre puținele ce mi-au plăcut chiar în comparație cu cărțile care le-au stat la bază. Și totuși, un final în care am regretat un lucru. Mi s-a apărut absolut logic din punctul de vedere al ecranizării, ca motanul să primească în cele din urmă botezul. Poate că regizorului filmului a considerat că un asemenea final ar fi fost din cale afară de evident, însă față de motan a fost comisă o nedreptate.

Cred (ba nu, sunt sigur!) că Murakami-sensei a simțit exact același lucru. Și l-a rectificat.

Căutarea oii fantastice începe în momentul când eroul principal îl încredințează pe bătrânul său motanul fără nume șoferului, care avea numărului de telefon al lui Dumnezeu. În acel moment se descoperă că motanul nu avea nume și se produce o discuție genială despre ce poate și ce nu poate avea câte un nume. Se dovedește că o mașină produsă la uzină nu va avea niciodată un nume, în timp ce un vapor - da! Calitatea care îl deosebește pe vapor de automobil este faptul că este unicul și irepetabilul; mașina - o copie oarecare.

Un nume, un suflet. Motanul din romanul lui Haruki Murakami se alege cu numele „Scrumbie”, care îi acordă purtătorului său dreptul la colțișorul său de paradis… (În adâncul inimii sper că motanul din „Căutarea oii fantastice” este de fapt același cu motanul nebotezat din „Micul dejun la Tiffany’s”, doar că mai bătrân și mai obosit.)

Nu știu de ce fac această arheologie literară. Poate că din cauza că în copilărie s-a întâmplat să avem la un moment dat 16 pisici în familie. Locuiam la bunica, în casă pe pământ, desigur. De obicei, mămuca ducea mâțișorii la râpă, lucru care ne îngrozea pe mine și pe verișoara mea. Într-un an am făcut un boicot veritabil ca să nu-i ducă la râpă și mămuca a cedat. Pe una din „mămici” o chema Kira, pe care chiar eu și verișoara am botezat-o așa în cinstea figuristei sovietice Kira Ivanova. La fel ca și figurista, pisica s-a dovedit a fi nărăvașă. „Cum corabia o să fie numită, așa o și să navigheze!” cum spunea Hristofor Bonifatievici Vrunghel.

Dar a avut totuși nume!