Vedenii

[…] Teleportarea a reuşit, acoperişul căminului e o minunată pistă pentru

decolare, mă uit în jur, soarele pe jumătate ascuns îmi face semn că pot

decola, inspir... expir... inspir... expir... pupilele se dilată intrând în

contact cu aerul ce se împotriveşte zborului meu, corpul îmi e străbătut de

senzaţii ne mai trăite până în acel moment şi în final zboooor, am decolat, curcubeie straniu colorate apar şi dispar în faţa

mea, sunete ciudate răsună monoton, văd tot mai rău, ceaţa îmi domină ochii,

probabil viteza excesivă pe care am dezvoltat-o e de vină, supradoză de viteză…

Brusc totul a devenit roşu, aud o alarmă care îmi irită timpanele, nu sesizez

că vrea să mă anunţe că trebuie să aterizez forţat din cauza unor defecţiuni

tehnice.

     Dimineaţă… Pereţi albi…Stranie încăpere…

Pereţii ăştia i-am văzut de mii de ori, dar niciodată nu erau atât de albi,

niciodată tavanul nu repeta mişcările efectuate de valurile mării, când am vrut

să mă ridic am sesizat că fizic nu mai exist, îmi vedeam trupul zăcând în pat

acoperit de sticle şi pachete de ţigări… adevăratul zbor abia acum începea,

exploram spaţiul din jurul meu fără a întâlni greutăţi, eram spectator, unicul

spectator prezent în sala mare a cinematografului “Planeta Pământ”.

…..Când am deschis ochii,

l-am văzut ca prin ceaţă pe Sasha, îl ridca de jos pe Grisha, calendarul indica

data de 15, peste tot era indicată această dată, mă împotriveam să cred aceast

lucru, 3 zile îmi dispăruse din minte, au zburat din mintea mea, ultima imagine

memorată de mintea mea e acoperişul căminului scăldat în razele roşii ale

soarelui, un roş care îmi aminteşte de ceva, îmi pare atât de cunoscut, dar

nu-mi amintesc unde şi cum.

     Sasha a adus nişte combustibil, diseară

zburăm, acordăm chitară de pe acum, sunetul coardelor în timpul zborului nu au

o importanţă deosebită, dar mai bine să sune ca atare, arsenalul e pregătit…

trei… doi… unu … am pornit decolarea a fost uşoară, condiţiile meteo sunt

favorabile, peisaje perverse se periclitează în faţa mea, îmi par atât de

cunoscute, dar în acelaşi timp atât de străine, în timpul zborului memoria îmi

joacă feste, acelaş pat, aceiaşi cameră, aceiaşi prieteni, de fiecare dată îmi

par noi, aceişi dimineaţă, dar de fiecare dată alta, aceiaşi senzaţie, dar de

fiecare dată trăită altfel.

     Sasha mă priveşte îngândurat, citesc pe

buzele lui acelaşi gând ce mă frământ şi pe mine, anticipez lucrurile şi îl

întreb: “Sasha când lăsăm zborurile, când revenim la normal”, Sasha tace, eu

tac, vine Grisha, e fericit, a făcut rost de nişte combustibil, priverile

noastre se întâlnesc, uit de discuţia mea cu Sasha, ne pregătim de decolare,

zborul ăsta a început să mă enervezeze, viteza a început să scadă, vreau să

revin pe pământ însă ceva nu-mi permite sunt legat spiritual de acest zbor, de

libertatea asta necuprinsă… spre dimineaţa patul îmi părea atât de cunoscut,

dar chiar era altul, oamenii din jur erau alţii, nu eram singur în pat, faţa

domnişoarei de lângă mine nu îmi dădea nici un indiciu despre cine ar putea fi,

am întrebat în ce cameră mă aflu, răspunsul nu a ezitat să vină, “69!”, cifră

suficient de sugestivă pentru a înţelege multe lucruri, m-am îmbrăcat şi am

ieşit fără a spune vre-un cuvânt, oricum nu cunoaşteam pe nimeni de acolo, am

intrat în camera mea, care părea alta, Grisha plutea într-un val de fum, Sasha

nu era, nici nu am încercat să-l caută, chiar nu mă intersa în acel moment unde

este, doream doar să ajung la sticla de Dorna de pe masă…

     Sasha nu a apărut până a doua zi, era

palid, încerca să-mi spună că lasă zborurile, spunea că vrea să revină pe

pământ, are rău de înălţime, era a nu ştiu câta dat cînd ziceam că lăsăm

zborurile, nici nu mai atrăgeam atenţie, Grisha a deschis ochii, erau atât de

roşii, m-am speriat şi am ţipat, i-am dat nişte apă, a încercat să se ridice,

dar a căzut, zăcea întins pe podea, cerea ajutor, murmura încet

“ajutor…ajutor…”, l-am ridicat şi i-am dat o pastilă, a adormit. Eram prea detaşat

de lumea pentru a mă gândi la cele întâmplate, în faţă îmi apăreau imagini cu

acoperişul căminului, strigam, strigam să se oprească, disperat îl rugam să

oprească derularea acestor imagini, eu nu mai vreau să zbor, nu mai vreau

iluzii, deşi dacă ar intra cineva acum pe uşă şi mi-ar da nişte combustibil nu

sunt sigur că aş refuza.

     Aud cum mă strigă Grisha, am ieşit la

balcon, dar nu era nimeni, parcă striga din cameră, am intrat în cameră, dar

nimic, am ieit pe coridor, lavoar, bucătărie, recepţie, camera 11, camera 5,

camera 23, camera 19, 16, 15, 24….. am umblat ca zăpăcitul din cameră în cameră

jumătate de zi, deşi am revenit pe pământ, încă sunt dominat de viteza

zborului, în spate am chitara….”în spate cu chitara, în braţe cu Tamara”, Sasha

mereu cânta aşa, unde-i Sasha??? Unde-i Grisha??? Unde-s eu??? Îngândurat mă

prăbuşesc, zac la podea, în jurul meu a dispărut totul, măcar nimic de-ar fi

rămas, în jurul meu e vid, nu mă pot mişca, închid ochii, vreau să-I deschid

însă am uitat cum se deschid ochii, eu nu-mi pot deschide ochii, nu-mi pot

ridica pleoapele, ţip ca nebunul, dar ce folos, aud doar eu, mi-am pierdut

simţurile, am rămas doar cu raţiunea, am uitat tot… mă sting…

     Deschid un ochi, îl închid, deschid un

ochi văd multă lumină, închid strâns ochii…