Lanţuri invizibile

Mi s-a întâmplat uneori să fiu întrebat, atunci  când îi acuzam pe heterosexuali că s-ar bucura de multe privilegii la care homosexualii pot numai visa, de ce nu m-aş bucura şi eu de viaţă, căci sunt liber s-o fac, doar nu mă împiedică nimeni. Oare aşa să fie în realitate?

Pe de o parte, se creează într-adevăr impresia că aş fi liber să mă angajez într-o relaţie de dragoste cu o persoană de acelaşi sex, mai ales că legislaţia nu mai penalizează homosexualitatea, ca pe timpuri. Trebuie să recunosc că, teoretic, e posibil. Dar nu şi în practică. Căci societatea e constituită astfel, încât din start, indiferent de orientarea lor sexuală, toţi oamenii sunt luaţi drept hetero. Unicul discurs acceptabil este cel heterosexual. Dacă cineva şi-ar permite să agaţe o persoană de acelaşi sex, gestul ar fi taxat drept jignitor, tradiţia permiţându-i ultragiatului să comită şi o crimă ca să repare prejudiciul moral. În schimb, nimeni nu se sinchiseşte dacă, de exemplu, un heterosexual îi face avansuri unei lesbiene, pentru că, după cum spuneam mai sus, se consideră aprioric că orice fiinţă e heterosexuală.

Să admitem, totuşi, că pe fruntea fiecărui om ar fi înscrisă orientarea sexuală. Credeţi că atunci ai putea să te apropii de oricine dintr-o categorie compatibilă, să-l tragi de mânecă şi să-i propui o relaţie? Mă îndoiesc!

În primul rând, respectivul poate că nici nu-şi doreşte o relaţie cu o persoană de acelaşi sex, chiar dacă este gay, pentru că de mic a fost învăţat că este ruşinos, scârbos, abject să fii homosexual. De aceea va prefera fie să-şi trăiască viaţa ca un martir, alături de o persoană de sex opus, fie va trăi singur, ca un călugăr, dar cu sentimentul că este curat, că nu s-a spurcat, că nu este anormal etc. etc. etc.

În al doilea rând, chiar dacă admitem că se întâlnesc doi homosexuali cu pecetea în frunte, debarasaţi de prejudecăţi şi care se plac reciproc, oricum n-ar putea să se abordeze direct în public (cel puţin în RM ar fi aşa). Aici, e ca la heterosexuali: puţini dintre ei încheagă o relaţie direct în stradă (adică ar face cunoştinţă, s-ar împrieteni), nemediată de o locaţie specială şi, mai ales, de discursuri standard  (jargonul de agăţare, tot felul de ritualuri, gesturi, glumiţe etc.), adaptate la context, care nu au fost create de un an-doi, şi pe care homosexualii n-au cum să le aibă în arsenalul lor din simplul motiv că au fost dezrobiţi formal, cu mai puţin de un deceniu în urmă.

Iată de ce e atât de greu să le explic celor din jur, dar şi mie însumi, de ce nu sunt liber. Pentru că lanţurile, cătuşele sunt abstracte, invizibile, aproape imposibil de detectat pentru un ochi neavizat. De aceea, poate, mă înfurii când vreo domnişoară sau domnişor care se cred emancipaţi, mă învinuiesc că fac paradă din gusturile mele sexuale şi nu le trăiesc firesc şi fără ostentaţie, ca ei, că sunt indiscret, că vorbesc despre lucruri care, de regulă, nu se discută. Respectivii îşi imaginează, probabil, că lumea îmi este şi mie la fel de favorabilă, că statul şi toată infrastructura îmi stau la dispoziţie ca şi lor, heterosexualilor, şi că, respectiv, nu-mi rămâne decât să mă bucur de viaţă. Iar eu, fiind de rea-credinţă, contest, denigrez şi murdăresc tradiţiile milenare, valorile şi cărţile sfinte…