Azi am văzut un mort.

Azi am văzut un mort, cu toate că zilnic mii de oameni işi găsesc sfîrşitul, azi  cu vocea tremurîndă spun că am văzut  un mort. Am simţit parcă moartea  îşi făcea loc prin milţimea ce se îmbulzea sa-şi ia adio.

Stăteam cuminte pe scaun, iar privirea-mi era aţintită spre chipul calm ce zăcea în sicriu. Avea o expresie senină, toată lumea tăcea, se auzeau doar ,unul cîte unul, paşii atenţi pentru a nu trezi mortul. 

Faţa lui era atît de senină, încît îţi părea că doarme, nici tenul nu-i era alb sau vînăt  precum la alţi morţi, în fiece secundă mă gîndeam că încă un pic si se trezeşte, se scoală şi ne pune pe toţi la masă  sa savurăm un pahar de vin, dar clipele treceau şi mortul tot ramînea în sicriu. În cursul clipelor se auzeau şi oftatul văduvei, şi amărăciunea feciorilor si regretele tuturor  care măcar o dată l-au văzut viu pe acest mort.

În casă e linişte, oamenii vin, pun florile cindva vii linga mort, din suflet cad lacrmile, se resemnează şi pleacă. În camera de alături o femie forfoteşte cu pomenile ( colăcel, lumînare, bomboane, chibrite, şerveţel, cană..)o listă întreagă, o teorie complicată.

Eu tot stăteam cuminte pe scaun, mă simţeam atît de calm lîmgă mort, nu simţeam nici durere, nici amărăciune, simţeam o impăcare (probabil absurdă). Nu ştiu cum a murit, însă chipul lui a păstrase sau mi se părea mie că păstrase o nuanţă de zîmbet, un mesaj de rămas bun..

Mă simţeam diavol printre oamenii care cu atîta amărăciune  priveau mortul, iar eu, eu parcă îi simţeam împăcarea..

Se aude forfotă, intră părintele, se începe slujba, oamenii  îşî fac cruce şi se roagă ca Dumnezeu să-l ia sub aripi pe cel care nu mai e printre vii.

Niciodată n-am intrat în detaliile ceremoniilor de înmormîntare, ştiu doar ca părintele se roagă lui Dumnezeu  întru iertarea păcatelor. Am dat pomene, trebuia sa ies în stradă  şi să dau pomene oamenilor necunoscuţi “În numele Domnului” , pentru prima dată am văzut oamenii să reacţioneze  atîit de binevoitor.

Am ajuns la cimitir, mortul este dus  în biserică-un alt ritual,  se  aude cum se bate clopotul iar sunetul solitar se rasfringe peste liniştea acestui tarîm a crucilor.

Afară picură, e frig, sicirul sta lîngă groapa săpată, copii, rudele, şi prietenii care au venit să-l petreacă  în ultimul drum îşi i-au rămas bun. Abia acum începi sa realizezi că e într-adevăr ultimul drum, ultimele clipe, ultim dată vezi chipul chiar şi fără suflare, dar chiar şi acum în minte pătrunde speranţa că totul e doar un vis urît, o şmecherie, acuşi se scoală, vă rog încă puţin, e doar puţin obosit, acuşi se trezeşte…

E dureros să vezi ochii copiilor care-şi sărută tatăl din sicriu, îl văd pentru ultima dată, parcă un cuţit rece te taie atunci cînd se pune capacul, se ridică sicriul şi se lasă in groapă. Pamîntul negru şi ud ia acum îm primire acest chip plăpînd. Bulagării de pamînt  acoperă  puţin cîte puţin sicriul, acum e adînc sub pamint, în aceeaşi linişte precum e sufletul si chipul mortului.

Acest ultim punct ucide speranţa  că doarme, trezeşte sau mai degrabă reabilitează  simţurile realităţi şi înţelegi că gata, nu mai este..

În cele cîteva minute  cît mortul este îngropat, mintea  e năvălită de tot felul de imagini, amintiri, zîmbete, tristeţi care încearcă din răsputeri să nege faptul existent, actual, mort.

Groapa e acoperită si ornamentată  cu coroane şi flori. Lumea se retrage să-şi consume fiecare tragedia şi regretul, fiecare cum poate mai bine.

Priveam feciorii ce-şi îngroapă tatăl, le simţeam nu numai durerea de acum, dar si durerea viitoare, nunta fără tatăl care să le dea ultimele poveţe,  primul copil/ nepot pentru care nu vor alege numele împreună, îmcă o aniversare fără tată în capul mesei cu paharul îm mînă şi o vorba buna.. dar el, el mereu va fi  cu noi, chiar si azi îmi părea că-i simţeam privirea  firavă şi plină de bunatate care ne binecuvînta. Mortul e mereu viu în inimele şi sufletele noastre.

E flacără de care  suntem responsabili..