Baba şi buletinele de ştiri

Aţi observat vreo dată că babele sunt coloana vertebrală a oricarui buletin de ştiri? Dacă nu fac parte din ştirea propriu-zisă, se găseşte un reporter să întrebe o babă ce părere are în legătură cu ce se întâmplă sau, dacă e ceva tragic, semitragic sau tragicomic, se găseşte o babă să plângă în faţa camerei de să se scuture costumul bun, de dus la biserică pe ea. De ce? Pentru că babele nu au absolut nimic mai bun de făcut toată ziua decât să caute dezastre şi să se învârtă în jurul lor ca muştele la căcat poate le bagă cineva în seamă. Cum ia foc casa vecinului Costel, toate babele pe o rază de un kilometru îşi pun capotu’ de duminică, ăla cu flori roz, şi baticu’ ăla fain de le întreabă toată lumea de unde şi l-au cumpărat şi ţup călare pe tot ce miroase a reporter, poate-poate le bagă în seamă.

Şi mai sunt şi inutile. Dacă ar fi să se facă o scară de măsurare pentru cât de tragic e un eveniment, plânsul unei babe ar trebui să aibă valoarea 1; cam cât are o băşină de-a mea pe scara Richter, sau budinca pe scara durităţii (cum dracu s-o fi chemând), pentru că o babă plânge la fel de extrem din absolut orice; chit că e vorba de o bombă atomică într-un oraş mare sau un căţel şchiop. Baba nu se încurcă cu jumătăţi de măsură, dă din ea tot ce poate în orice circumstanţă, nicio tragedie nu e destul de mică să nu merite un plâns dedicat de minim juma’ de oră. Nu stă să o frece dom’le ca ăştia tineri, dă randament, ce pizda măsii dacă o treabă merită făcută, apăi merită făcută bine! Plus, cum ziceam, nu au nimic mai bun de făcut. O ştire cu babe în ea e o ştire proastă. Apropo, pe scara asta a tragediei, plânsul lui Bruce Willis ar trebui să aibă 10, pentru că dacă plânge el, e grav.

Bineînţeles, se întâmplă foarte des ca babele să se afle la capătul greşit al unei ştiri, mai exact ăla de victimă. E normal, dacă te tot plimbi în hainele de duminică în jurul casei în flăcările vecinului Costel să te ia ăsta de batic şi să te trântească în coteţul găinilor, care nu e în flăcări, şi să-şi înece amaru’ în grotele bătătorite ale unui corp de 75 de ani. De fapt, nu e normal deloc. Eventual, tot te prind ăştia după un viol şi faci la fel de multă închisoare şi pentru una de 75, şi pentru una de 25. Dacă aş fi io în locu’ lor, să zicem că vreau tare de tot să violez pe una ca să experimentez cum e să fii curva cuiva la pârnaie pentru 5-7 ani, apăi m-aş duce la cel mai apropiat concurs de miss/prezentare de modă/orice adunătură de muieri care să arate decent şi mi-aş alege victima de acolo. Dacă tot e să faci puşcărie pentru viol, măcar să i-o vâri lu una care să arate bine, zic io, că după ce te prind miliţienii, băbăciune-bunăciune, tot aia păţeşti.

Are Cărtărescu o carte “De ce iubim femeile?”. Evident că n-am citit-o, da’ pot să-mi dau şi eu cu părerea. Eu zic că noi, bărbaţii, iubim femeile pentru că au vagin. N-aş putea iubi o femeie cu penis. Aş putea iubi o femeie săracă, proastă, sau cu 6 degete la picioare, da’ una cu penis sigur n-aş putea. Mi se pare aberant conceptul de carte a lu’ ăsta. Uite am răspuns la întrebarea lui în 3 rânduri, nu mă cac pe mine cu best sellere ca Cărtărescu (oare o fi acceptată cacofonia?)

Urăsc paianjenii, dar le înţeleg rolul. Lumea ar fi diferită fară ei, pe mine însă nu mă deranjează rolul, ci mai mult aspectul aşa că, dacă aş fi Dumnezeu sau orice alt omnipotent imaginar i-aş modifica fizic păstrându-le însă rolul. Păianjenii mei vor arăta ca nişte clovni mici şi veseli şi vor aluneca uşor cu monocilul lor micuţ, pe plasa lor multicoloră către muşte, pe care le vor devora cu zgomote hazlii de trompetă. Ăştia da paianjeni, nu ca ăştia reali care abia aşteaptă un accident nuclear să se facă cât vaca şi să te scuipe cu acid în ochi.

Nota autorului: Articolul, nu neapărat reflectă realitatea. Poate fi tratat şi ca o ironie sau o scriere SF. Merci pentru înţelegere