Ne-au făcut banii diabolizaţi

Am produs un mod de viaţă, un mod în care ne gândim la bani, cum să-i facem, să-i avem în cantităţi mari, carduri etc. Recunosc, am o obsesie, cea a banilor. Nu vreau să ajung să nu-mi pot satisface moderat dorinţele, măcar cele prioritare. Banii ne diavolizează pe noi, în primul rând, ca fiinţe umane, ca posesori şi promotori al unor valori general-umane, pierdem credinţa şi acceptăm mai uşor umilinţa. Plecăm afară, ne subjugăm unor escroci şi ajungem, în ultimă instanţă, la fenomenul descris atât de bine de Emile Durkheim - suicidul.

Este adevărat că banii fac lumea să se învârtă, dar mai înainte îţi pot da ameţeli şi dureri de cap, mai ales dacă posezi câteva idei fixe despre bani. În ziua de azi se vehiculează atâtea prejudecăţi, că nu ar strica deloc să le mai ia cineva la scuturat.

În goana consumeristă, avem impresia că totul se poate cuantifica în bani. Pe drumul spre serviciu, pe drumul înapoi spre casă adunăm şi împărţim timpul în calupuri şi fragmente calculabile în bani. Ne abţinem de la anumite activităţi, ca să alocăm mai mult timp altora. Refuzăm să facem chestii mici, de distracţie sau de relaxare, pentru că sunt insignifiante din punct de vedere financiar.

În zona de mit contemporan, intră cel conform căruia “banii n-aduc fericirea”. Din păcate, nici lipsa lor. Cel mai ades, o viaţă lipsită de griji materiale favorizează apariţia fericirii în alte planuri. Pe de altă parte, traiul în sărăcie este foarte rar premisă pe care se clădeşte fericirea.

Şi, după mine, trăim un adevărat paradox. De ce cred aşa? Fiindcă cultura occidentală predică integritatea morală, modestia, superioritatea spiritului asupra materiei şi banilor, însă este aceeaşi cultură care promovează individualismul, competiţia fără scrupule şi consumerismul. În timp ce săracilor li se promite o îmbelşugată viaţă de apoi, celor care nu cred în mituri li se permite o existenţă satisfacătoare în care banii îşi au rolul lor.

Unul dintre cele mai insidioase mituri despre bani este “dacă aş fi fost o femeie inteligentă, m-aş fi întreţinut singură până acum”. Încă o idee fixă destinată femeilor. Fiecare are în viaţă sa alternative, iar munca şi/sau cariera nu sunt obligatorii. Aşadar, ce ruşine este în a fi căsnica sau, fără nicio nuanţă peiorativă- “întreţinută”?

Deci, să cedăm prejudecăţile celor care nu pot adopta o gândire flexibilă. De câte ori întâlneşti o credinţă de acest fel, întreabă-te de ce crezi asta şi ce s-ar întâmpla dacă ai înceta să gândeşti astfel?