Chsinau – asternuturi fierte la 95 de grade si niste democrati care nu mi-au luat capul

Asadar, sunt inapoi in Tiraspol – linistita si in siguranta. Si mi-am propus sa povestesc, pe incetul, despre toate cate le-am facut pana acum.

In Chisinau am ramas o saptamana intreaga. Asa cum povesteam, am reusit performanta sa ma cazez intr-o casa de randez-vous. Cum asternuturile intre care dormem nu miroseau tocmai a curat, in doua seara mi-am propus sa le spal. Mai aveam si alte lucruri de-ale mele care trebuiau spalate, le-am bagat in masina mai intai pe acestea, apoi am scos asternuturile. Ocazie cu care m-am uitat mai atent la ele. Pe cearceaful de pat am vazut, in zona mediana, o pata decolorata de cat fusese frecata si care in mod sigur fusese de sange. Pe cearceaful in care era bagata patura, am vazut alte pete, cu forma specifica, iar pe patura asezata direct pe pat de-a dreptul o pata alba. Aceste constatari aproape anatomo-patologice odata incheiate, mi s-a ridicat parul in cap si am zis: “Dumnezeule, s-ar putea sa raman insarcinata numai pentru ca dorm intre cearceafurile astea. Drept pentru care am aruncat asternutrile in masina, am turnat foarte mult detergent si am rasucit butonul la 95 de grade, fara sa mai tin cont ca inauntru se aflau singurul pulover pe care l-am luat in aceasta calatorie, si esarfa mea alba. La moment era important doar sa ma asigur ca am ucis orice alta posibila forma de viata din pat, in afara de mine. Rezultatul demersului: la unu noaptea, la capatul unui ciclu de spalare care parea ca nu se va termina niciodata, am scos din masina urmatoarele:
- un cearceaf albastru, asa cum il si bagasem,
- un cearceaf care din alb indoielnic cu pete devenise albastru, dar isi pastrase petele
- un pulover care nu mai era om
- o esarfa care din alba devenise gri perlat
Multumita ca ramasesem, cu certitudine de 99 procente, singura vietuitore din pat, m-am culcat, doua ore mai tarziu, intre asternuturile care intre timp se si uscasera.

O cladire frumoasa, din Chisinau

Niste democrati care nu mi-au luat capul

De baza, la Chisinau, am cautat sa vad ce sprijin poate sa acorde societatea civila de acolo pentru clarificarea cazului Burgudji. Cristian Ziliberberg, de la CREDO (cu care imi facuse legatura o prietena din Tiraspol), s-a intalnit cu mine si a incercat, la randul lui, sa-mi faca niste legaturi. Mai intai au fost cei de la Promo Lex, cu care am si vorbit la telefon, chiar de la CREDO. Dumnealor la inceput s-au facut ca nu stiu despre caz, apoi au incercat sa-mi explice ca nu e treaba lor, m-au luat la intrebari ce legatura am eu cu Burgudji si in final au acceptat sa avem o discutie fata in fata a doua zi. Am plecat de la CREDO cu lacrimile in gat, spunandu-I lui Cristian ca, daca voi ajunge la concluzia ca ONG-urile de aici nu sunt dispuse sa faca nimic, imi voi exprima dezamagirea pe blog. El mi-a mai dat alte cateva contacte si mi-a urat succes. Mai mult nu putea sa faca.
Am inceput, asadar, de a doua zi, turul organizatiilor neguvernamentale. Intai m-am intalnit ce cei de la Promo Lex. Nici nu stiu cum as putea sa descriu atitudinea lor. Au incercat sa para deschisi, dar in mod evident nu erau. Stiau despre blogul meu, nu erau de accord cu ce scriu, dar se straduiau sa-si pastreze imaginea de democrati. Astfel, cu ostilitate abia mascata, mi-au spus ca “daca in Transnistria m-as interesa despre situatia liceului cu predare in limba romana de la Rabnita, sau despre cimitirul de la Tighina, ori despre cei doi soldati omorati anul trecut, probabil ca n-as mai fi primita cu bratele deschise”. Ar fi trebuit sa le explic ca intr-un stat de drept justitia nu are culoare sau orientare politica, dar nu mi-a venit idea. In final, ei intru totul s-au aratat oripilati de faptul ca am mail pe Yandex si m-au intrebat daca mie mi se pare sigur. Ideea de baza era ce caut eu sa-mi fac casuta pe un server rusesc. Ideea de baza in ceea ce le-am raspuns era ca, in legatura cu posibilitatea ca cineva sa-mi citeasca posta electronica ma doare udneva, dar aici nu voi denumi precis locul unde simt durerea respectiva. In tot cazul, am vorbit mult si pana la urma ne-am despartit prieteni, in ideea ca ei, ca niste adevarati democrati ce sunt, n-au voie, nu le permit convingerile, sa-mi ia capul doar pentru ca exprim optiuni pro-separatiste. Doar ei sunt niste democrati si apara libertatea cuvantului, nu-I asa?
De la Promo Lex, m-am dus la Comitetul Helsinki, unde l-am intalnit pe dl. Stefan Uratu, seful organizatiei. Din ce mi-a spus, am inteles ca domnia lui a luptat impotriva celor din Transnistria in timpul razboiului. Mai demult, a locuit in Tiraspol, pe strada Fedko. S-a aratat incantat cand am stiut ca pe acolo trece “dvoika”, adica rutiera numarul 2. Eu i-am spus ca uneori facem niste lucruri si dupa aia, peste ani, ne dam seama ca nu a fost bine – asa si cu razboiul. Atunci el m-a intrebat daca sunt sigura ca e bine sa-l apar pe Burgudji, iar eu i-am raspuns, cu plansul in gat, ca, cel putin ma uit in oglinda si stiu ca nu fac rau nimanui, iar asta ma linisteste. Dupa asta am mai vorbit – mult: el mi-a spus ca odata, demult, tot asa cand Burgudji fusese inchis, el a fost la el la inchisoare, iar Ivan Gheorghevici a zis ca nu vrea sa fie aparat de Comitetul Helsinki. Am mai povestit despre oameni, locuri si intamplari care trecusera atat prin viata unuia, cat si prin viata celuilalt, fara ca noi sa ne fi cunoscut inainte. Cand ne-am despartit era deja seara.

Prizoniera unui rus foarte ocupat

A doua zi am fost la Partidul Republican, unde am vorbit cu presedintele, Nicolae Andronic. Domnia mi-a explicat cum se face politica pe la Chisinau si care sunt de fapt problemele tarii. Vorbea o limba roamana foarte curata, fara inflorituri, si mi-a expus situatia cu acuratete, intr-un mod cu nimic mai prejos decat ar fi facut-o profesorii mei de la master. De altfel, domnia sa este doctor in drept. Concluzia interviului pe care i l-am luat a fost ca adevaratul pericol pentru Romania este puterea din Republica Moldova, ineficienta, dar predispusa la a construi inscenari si a inventa inamici. Avocatul domnului Andronic l-a aparat mai demult si pe Burgudji. E un ins slabut, cu mustata , foarte linistit si care s-a aratat surprins ca cineva din Romania stie ruseste (m-a intrebat cum comunic cu Burgudji si i-am raspuns ca vorbim normal, in rusa). Macar, la Partidul Republican au fost, toti, prietenosi. Inclusiv secretara, careia i-am confiscat calculatorul, ca sa tai o fila audio si sa-mi trimit coresponmdenta.
In alta zi m-am dus la Institutul pentru Drepturile Omului. Acolo, am expus cazul Burgudji Nataliei Bairam, care este foarte tanara, a fost extrem de deschisa, mi-a explicat ce trebuie sa fac si mi-a cerut o adresare directa catre ei al lui Ivan Gheorghevici. Am explicat ca el nu vorbeste romana si ea mi-a spus ca, daca e cazul, poate vorbi cu el si in turca. Asta i-am si recomandat sa faca, pentru ca stiu ca lui Burgudji i-ar face placere. Natalia este casatorita cu un turc. Tot ea m-a introdus la Amensty Iternational Moldova. Acolo am facut cunostinta cu Evghenii, seful organizatiei, care este rus si nu stie romaneste. A trebuit sa-l astept cam o ora si jumatate pentru ca avea de terminat ceva. Cei de la Institutul pentru Drepturile Omului mi-au oferit gazduire, iar din cand in cand Evghenii venea si ma ruga sa nu plec, ca termina imediat. Pot deci spune ca am fost prizoniera unui rus foarte ocupat. Intre timp, cat am stat la Institutul pentru Drepturile Omului, am vorbit cu unul dintre baietii de acolo – i-am povestit unde m-am cazat si cum aratau cearceafurile, iar el, la randul lui, mi-a istorisit ca, atunci cand a fost in Romania, a stat intr-un hotel pe langa Gara de Nord, cam de aceeasi factura. Seara a iesit sa-si cumpere ceva de mancare (salam, de la Alimentara, ca si mine aici) si a fost abordat de pesti si intrebat direct daca nu vrea o fata. Concluzia noastra, a amandorora a fost ca asta e soarta ONG-istului: sa nimereasca in locuri din astea – pleaca la drum cu bani putini, cauta cazare ieftina si… atunci viata devine cu atat mai interesanta.
In sfarsit, a venit si Evghenii, cu care am hotarat sa vorbim in rusa, desi el stia si engleza. Pe culoar, omul a dat glas unei temeri indreptatite: “daca dumneavoastra stiti rusa tot atat de bine cat stiu eu romana, inseamna ca discutia va fi remarcabila”. Discutia a decurs, oricum bine – rusa mea nu straluceste (gramatica e de-a dreptul mata), dar deja ma pot folosi de ea. Am putut chiar si sa glumesc in timp ce povesteam despre operatia speciala pe care chipurile organele speciale moldovenesti au desfasurat-o in garajul lui Ivan Gheorghevici: “Va imaginati cum poate sa fie o operatiune speciala in garaj. Acolo cel mult asezi masina. Iar daca astazi se petrece o operatiune speciala in garaj, maine ea poate sa aiba loc in bucatarie, poimaine – in baie, si astfel, cu incetul, moldovenii ajung cu operatia los speciala la toaleta – unde de altfel si este locul unei astfel de actiuni”. Evghenii a ras si a fost de acord cu mine. Mi-a explicat ce am de facut – o cerere in engleza, in care Burgudji sa se adreseze direct organizatiei-mama, din Londra. A ramas stabilit ca mai colaboram si pe alte cazuri. Jenea (acesta este diminutivul de la Evghenii) vrea sa invete romaneste si sa stea o vreme in Romania, ca sa poate incepe a vorbi. Eu vreau sa stau undeva unde se vorbeste rusa si i-am si spus asta. Imediat, ne-am uitat unul de altul, strafulgerati de o idee si am spus in cor: “Davai-to meniatsea” – hai sa facem schimb de locuri. Apoi am izbucnit in ras amandoi.

O tara devastata de minciuna

Tolea Bugai, veteran din razboiul de la Nistru, mi-a explicat de ce e cusuta cu ata alba istoria despre planurile de asasinare ale lui Iurie Rosca, servita, gratuit, in preajma alegerilor, de serviciile secrete moldovenesti

Motelul de la Drochia, in care am dormit si unde totul stralucea de curatenie

Duminica m-am dus la Drochia. Acolo trebuia sa ma intalnesc cu un veteran din razboiul de la Nistru, ca sa-mi povesteasca de ce arata ca o inscenare un alt caz apropiat de cazul Burgudji – cel privind o pretinsa dezvaluire a planurilor de asasinare a vicepresedintelui Parlamentului de la Chisinau, Iurie Rosca. Anatolie Bugai, cu care vorbisem cand el a venit la Chisinau, mi-a spus imediat ca da. El e un om simplu, fara mari intrebari. De formatie e politist – militar: executa ordinul si gata. In rest, e un baiat de nota zece. Am stat de vorba cu el toata dupa-amiaza: despre razboi, despre situatia de la Nistru, despre ce-ar trebui facut, despre ce se face acum si n-ar trebui si tot asa. M-a intrebat daca veteranii de pe partea celalta de Nistru mai au ura pe ei. Mi-a dat sa mananc – coltunasi cu carne si mi-a dat si interviul – in care mi-a explicat cum se fac de fapt asasinatele la comanda si ce nu sta in picioare in cazul Rosca. Interviul a iesit intr-un mare fel. La sfarsit, omul m-a condus la motel – unde de aceasta data asternuturile straluceau de curatenie – si s-a asigurat ca intru in camera si sunt in siguranta. A doua zi, tot el m-a condus la autogara si m-a urcat in masina. Plecam spre Chisinau si de acolo la Comrat. Pe drum de o parte si de alta a soselei, se scurgeau campurile pustii, iar eu am inteles ca moldovenii sunt atat de saraci, incat si copacii i-au taiat, ca sa aiba cu ce se incalzi in iernile trecute. Si drumul era tot pustiu. Masini erau putine, chiar si in orase, pentru ca la vremea asta a anului oamenii sunt plecati la munca, in Europa sau in Rusia. Peisajul dezolant pe care il vedeam pe geam si informatiile pe care le duceam cu mine imi vorbeau de o tara devastata de minciuna si de ineficienta politicienilor.