(INTERVIU) „Visul american” al unui tânăr basarabean

Damian Ticalenco (Sabbat) este un tânăr de 26 de ani, care, după ce a lucrat câţiva ani în R. Moldova, în calitate de regizor și producător, la un post de televiziune din Chișinău, unde am fost colegi, a ales să părăsească R. Moldova și să meargă în căutarea unei vieți mai bune, dar mai ales a unor noi – cum spune chiar el – „mai sigure și mai promițătoare şanse de afirmare”. A ales să plece în America și nu oriunde, ci chiar în New York. Exemplul lui Damian este foarte semnificativ, de aceea am decis că merită prezentat cititorilor acestui blog.

Cum este viața în unul dintre cele mai mari orașe ale lumii, pentru un tânăr talentat, dar necunoscut, venit din estul Europei, și care sunt greutăţile sau posibilitatățile de afirmare, vă invit să citiți în interviul de mai jos. Discuţia am realizat-o prin messenger. Este pur şi simplu o discuţie între doi vechi colegi şi pe care am încercat să o redau într-o formă cât mai apropiată de cea iniţială. Întâi de toate, vă invit să apreciaţi talentul lui Damian în lucrarea video de mai jos, pe care a realizat-o în SUA.

Video realizat de Damian Sabbat (acesta este numele de scenă al lui Damian)

Stela Popa: Bună, Damian. Cum te simți la New York? Iată că ți-ai împlinit o parte din vis, ai ajuns acolo unde doreai atât de mult. Cum îți pare?

Damian: Sunt încă departe de punctul final, cel spre care mi-am propus să ajung, totuşi sunt mulţumit. Acum pot să respir liniştit, în sfârşit, pentru că am un job în domeniul pe care mi l-am ales şi îmi place. Am trecut printr-un adevărat infern ca să-l obţin. Îţi dai seama, câţi sunt ca noi aici, la început de drum. Mă refer, în special, la carieră.

Povestește-ne mai multe despre tine și despre perioada cât ai stat în R. Moldova. Să știe și cititorii cine ești, de unde vii și încotro vrei să te îndrepți.

Damian: Sunt un tînăr de 26 de ani, născut în Călăraşi, într-o familie simplă, de liber întreprinzători. După absolvirea şcolii medii nr. 3 din Călăraşi, am depus actele la Academia de Teatru, Muzică şi Arte Plastice. Doream să devin regizor, ceea ce contravenea voinţei părinţilor mei. Acel an a fost unul destul de agitat şi plin de schimbări pentru mine. După şase luni de la admitere am fost angajat la Postul Naţional de Televiziune, în cadrul emisiunii « Echipa 5 ». După care, peste doi ani, am început o serie de emisiuni la Euro TV Chişinău.

Una este să privești America din R. Moldova și alta este să fii acolo și să încerci să te integrezi în acea societate. Cum este, greu sau ușor? Ai reușit să te adaptezi?

Damian: Am ajuns în Statele Unite o grupă de douăzeci şi opt de cetăţeni moldoveni, douăzeci de cetăţeni români şi douăzeci şi cinci de cetăţeni ucraineni. Am fost subjugat cu contract de muncă pe o perioadă de zece luni la făcut curăţenie în hotel. Un an de zile, am trecut prin mult greu, pâna am dobândit job-ul pe care îl am acum. A fost un adevărat infern - pentru că a fost nu puţină bătaie de joc la care am fost supus.

La hotelul la care am mers cu toţi la început eram trei grupuri mari de oameni din Moldova, România şi Ucraina, aşa că era exces de lucrători, iar ore de muncă se dădeau puţine. Eu aveam grijă, la hotel, de ordinea pe două etaje şi aprovizionam toate cele necesare fetelor noastre, care curăţeau de la 15 până la 20 de camere pe zi. Superiorii se comportau pur şi simplu inuman (mai ales că din şefi erau şi de cei care consumau droguri): încercau să ne facă zile fripte cu volum de muncă enorm, în plus, mai luându-ne şi în derâdere la fiecare pas.

Stela, sincer, nici nu ştiam de ce să mă bucur mai tare: că aveam o zi liberă sau că trebuia să plec la serviciu să mai fac nişte bani. Fetele noastre plângeau şi, într-adevar, îţi era mai mare mila când vedeai atâţia oameni cu studii superioare (unii chiar cu două – trei universităţi terminate), care vorbeau la perfecţie câteva limbi, să lucreze ca şi servitori.

Şi ce-aţi făcut?

Damian: Împreună cu un prieten de al meu nu am acceptat şi am fugit din Florida în alt stat, în Maryland. Acolo am găsit un job mai greu, dar mai sănătos şi mult mai bine plătit. La început părea interesantă oferta. Nu era “nimic complicat” după spusele persoanei care ne-a gasit această muncă. 50 de ore de lucru pe saptamina, cu plată de 10$ pe oră. Şefii ne-au primit cu mâinile deschise, dar nu ştiam ce urmează. De fapt, acest job presupunea descarcarea a una sau doua maşini mari, pline ochi cu pământ. Pământul trebuia cărat cu roaba la distanţe destul de mari. La descărcatul unei maşini lucrau doar doi oameni. Plantam copaci, pe care cu mare greu îi mişcam din loc şi, în plus, mai aranjam pietre extrem de mari şi grele. La început nu puteam să-mi desfac mâinile de durere, nemaivorbind de muşchi şi spate, care m-au durut un an întreg după această experienţă. Totuşi, cel mai greu a fost sa înfrunt singurătatea de nedescris, mai ales că rămăsesem şi singur. Prietenul meu nu mai făcuse faţă şi plecase înapoi în Moldova.

Am lucrat singur într-un bazin plin cu şerpi… Doamne, ce frică am mai tras. Astea au fost doar nişte întâmplări relatate foarte general. Nu a fost rai deloc…

Ce a urmat?

Damian: Am rămas singur la un job de nimic. Am avut totuşi putere interioară să rezist. Mi-am cumpărat cameră de luat vederi şi ceva echipament pentru filmări. În fiecare zi, după munca fizică istovitoare, mă întorceam acasă şi timp de două-trei ore pe zi filmam şi montam piesa « Enigma A Posteriori Eppur » (vedeţi prima lucrare video afişată la începutul textului). Odată cu finalizarea acelui clip, am încheiat şi anul de munca. Pe nouă decembrie 2007, am venit în New York.

Cu doar câteva copii ale rezumatului pe care-l aveam, câteva discuri cu lucrări realizate de mine şi o sumă de trei mii de dolari, am luat totul de la capăt. Mi-am zis atunci că oricum nu aveam nimic de pierdut. Mi-am găsit un apartament şi când am cheltuit ultimul ban din buzunar mi-am găsit şi serviciul.

Cum ai reuşit?

Damian: Am prezentat lucrările mele într-un studio care se ocupă cu publicitatea şi chiar din a doua zi am fost angajat. În prezent activez în calitate de regizor-designer. Cam acesta este, în linii mari, traseul venirii mele în America.

Prin ce te distingi tu de restul în munca pe care o faci?

Damian: Diferenţa este că eu filmez şi montez singur proiectele care mă interesează. Îmi place să fac proiecte de sinestătător. Cred că este o bună oportunitate de a-mi îmbogăţi experienţa şi palmaresul.

Le voi propune cititorilor să urmă rească unele dintre lucrările tale pe care le-ai postat pe contul tău de youtube.

Video realizat de Damian Sabbat

Dar cu visul tău cum rămâne? Are șanse să se realizeze? Spune-ne și nouă unde țintești să ajungi?

Damian: Voi răspunde scurt: Visul meu va fi deplin realizat, iar eu liniştit, atunci când am să-mi construiesc casă în S.U.A., am să fiu fericit alături de familie şi… când am să fac primul film clasic.

Ai cunoscut-o pe Madonna? Spuneai că ți-ai dori mult să o întâlnești.

Damian: Pe Madonna nu am cunoscut-o înca. Da, a fost un vis din copilarie. Aici, pe străzi, poţi vedea stelele Hollywood-ului… desigur foarte rar şi destul de bine mascate. Cu ceva timp în urmă, într-o duminică, absolut întâmplator, am văzut-o pe Nikole Kidman, iar unii dintre prietenii mei i-au vazut pe Madonna, Jenifer Lopes, Hugh Jackman şi altii.

“În R. Moldova, dacă ar fi să mă exprim metaforic - nu aveam aer, iar piedicile erau prea multe”.

Nu regreți că ai plecat din R. Moldova?

Damian: Nu. Regret doar că prietenii mei nu pot fi lângă mine.

De ce? Nu crezi că aici puteai să te afirmi mai mult?

Damian: Eu cred că fiecare om îşi are un destin al său. Şi mai cred că dacă a fost să ajung aici înseamnă că trebuie să merg mai departe. Nu pot să mă opresc la jumătate de cale. Nu prea obişnuesc să mă gândesc la aşa zisele stopuri, ci, dimpotrivă, acumulez cât de multe experienţe pot şi gânduri pozitive. Mă conduc după ideea : “Noi suntem ceea ce vrem să fim”.

Bună idee, dar ca tine sunt mii de tineri care au ales să părăsească republica în căutarea unei vieți mai bune. Ce te-a motivat, de fapt, să pleci din R. Moldova?

Damian: În R. Moldova, dacă ar fi să mă exprim metaforic - nu aveam aer, iar piedicile erau prea multe. Sincer, la început nu aveam nici o idee unde plec. Venisem în SUA cu gândul să văd New York-ul şi după aceea nimic nu mai conta. În cazul meu, ca să ajung la New York, m-a costat prea mult efort şi prea multe depresii. Iată de ce, ajungând în Capitala lumii, mi-am zis că de cedat este uşor să cedez, dar de reuşit este mai greu. M-am jurat ca voi lupta să-mi obţin un ungher al meu unde să fiu în siguranţă. Pentru mine, acest lucru mult înseamnă.

Continuarea acestui interviu o puteţi citi mâine. Tot atunci, aflaţi de ce Damian doreşte să devină o personalitate cu renume mondial afirmând că S.U.A. “este cel mai potrivit loc pentru asta” si de ce mai crede că “R. Moldova ţine închişi oamenii, ca pe nişte prizonieri”.

Va urma.