Bucuria…

Sunt robul iubirii…

Când cerul pământul sărută,
Cu lacrimi ce-neacă văzduhul,
Din floarea ce creşte plăpândă,
La ceruri se-ntoarce sărutul!

Apoi, albina-i culege dulceaţa
Şi-o-nchide-n perfectele forme,
O face licoare în fagure pline,
Rămâne şi ceara în micile urne!

Un om iscusit cu mâne dibace,
Mierea adună, ceara frământă,
Şi-n forme o toarnă fierbinte,
Pe miezul de in o împlântă!

Mierea pe masă în bol de cristal
Şi-alături un sfeşnic de-argint,
Cu braţe ce poartă lumina aprinsă,
Albina şi floarea mi-aduce în minte…

Pe Cel ce-a iubit omul şi floarea,
Albina şi marea, şi-n toate a pus
Un strop de divin şi bună măsură
Şi-n inimi un foc ce arde nestins…

Şi-atuncea smerit o rugă înalţ,
Mut de uimire mulţumind tuturor,
Cu fir nevăzut îmi ţin bucuria,
Urzită în mine cu fire de dor,

Spre-Acela ce-ntâi m-a iubit,
Un ochi gânditor mi-a deschis…
Sunt robul pe calea iubirii,
Cu-aripe întinse spre ţara de sus!

05.02.2009

resursecrestine.net