Mirul lumii
Te uiţi şi vezi. Priveşti şi, poate, câştigi. Experienţă. Pentru unii contează cât de "tare" e finalul unei cărţi. Mă crede cineva că nu mi-am pus vreodată problema asta? Adică, să devin subit conştient că mai am 60 de pagini şi să aud tobele răpăind: vine finalul, ia să văd: e "tare", e banal? Nu am rupt niciodată finalul de restul cărţii, la inventarul post-lectură. Simţirea mea îmi spune că asta e mai cu seamă important în cazul romanelor policier ale scriitoarei de limbă engleză Aglaia Cristea (parcă aşa se numea, nu?).Nu întâmplător m-am împrins în subiectul acesta. A dat bloggerul Dragoş (gazdă inspirată a unor dezbateri utile - felicitări lui ALŞ pentru felul în care a ţinut piept atâtor inocenţi exaltaţi) şfară în ţară cu un questionar în genul celui lansat de dl. Proust. O întrebare se referea taman la "cel mai tare final de carte".
Ştim, e greu să nu greşeşti când te apuci să iei în discuţie gusturile literare ale cuiva... Totuşi, îngăduită-mi fie mirarea (sau curiozitatea de a afla ce se petrece în astfel de minţi) atunci când aflu că unii "nu au putut" duce la capăt nici o carte de G. G. Marquez. Nu mă mir cu dispreţ, doar mă mir, bine? În schimb, Ştefan Agopian - bine cocoţat în topuri. Sigur, flatant şi rar pentru un scriitor român în viaţă. Vonnegut, idem. Mais, voyons, chiar să fie Vonnegut mai vânos decât Gabi Marquez?! Rămâne de cântărit.
De asemenea, din răspunsurile lepşizaţilor, am constat amar că literatura mai puţin sonoră urechilor lor şi mai puţin fashionable (atunci când te lauzi, probabil, găştii sau "sferei"; în plus, nu prea e pomenită în, mă înţelegi, LIRE sau NYT Book Review, cum e cazul cu Rushdie sau LeClezio) a MittelEuropei aproape că lipseşte. Bineînţeles, Kafka (sunt prea conformişti respondenţii pentru a nu-l menţiona) e mai mereu acolo. Am mai remarcat, cu oarece mâhnire, că în blogosferă obişnuiesc să circule şi să fie discutate cam aceleaşi cărţi (un număr restrâns de titluri deja fetişizate), foarte puţini cutează să scormonească alte literaturi. Vecinii central şi est-europeni au o "trecere" mai curând de underground. Prea multe lucrări pătrund la noi pe filieră anglo-saxonă! Ah, şi fără nici o coerenţă editorială - vezi cazul P. Roth, tradus complet haotic.
Păi, cum să nu se întâmple astfel, câtă vreme, la cele mai frecventate douăzeci de bloguri trecute în revistă, găseşti aproape în întregime aceleaşi link-uri, către aceiaşi guru ad-hoc, fie că e vorba de blogroll, fie către reviste şi alte site-uri. Grozav de plicticos şi atît de puţin original! Apoi, pentru ca impresia de comunitate să fie menţinută pe linia de plutire, dă-i şi curtează, debitează amabilităţi - venind din afară, e imposibil să nu observi asta cu un uşor spasm stomacal (aici, dreptatea fu de partea lui ALŞ).
Sursa
2009-02-05 10:40:28