Limitele naturale ale voinței individuale

Este o șansă a omenirii faptul că suntem capabili să ne autoimpunem careva limite. Limite care ne afectează la nivel de persoană, însă care ne propulsează înainte în calitate de comunitate. Într-o epocă în care normele religioase au devenit cât se poate de schematice și relativiste, păstrăm calitatea de a ne judeca acțiunile din punct de vedere al moralității. Este un paradox: moralitatea a pășit întotdeauna alături de religie, deși modul de a gândi lumea într-o societate post-modernă – fără monopol asupra adevărului (oricărui din adevăruri) este ostil dictatului moralității.

Și totuși regulile există: cu sau fără religie, cu sau fără adevăr. Se pare că respectul pentru reguli are o rădăcină mult mai antică decât moralitatea. Animalele sociale – de la cetacee la primate – deja posedă un gust înnăscut pentru relații ierarhice. Înnăscut – e cuvântul cheie, deoarece admițând că comportamentul social al animalelor a fost dictat de evoluție, trebuie să recunoaștem că, într-un mod cu totul special, oamenii au abilitatea de a crea reguli noi, modifica reguli vechi, renunța la reguli și a le adapta în dependență de situație.

De ce, dacă sunt naturale, regulile sunt permanent reînnoite? De ce nu inventăm niște limite cel puțin la fel de permanente care regulile de poker? Intenționez să încep, odată cu această postare, un ciclu dedicat artei reglementărilor, astfel încât să ajung să înțeleg care este totuși limita limitelor?

Jean-Jacques Rousseau în al său "Contract social" (1762) atrage atenția asupra faptului că Legile există în virtutea faptului că cetățenii renunță voluntar la voința sa proprie în favoarea rezultatului unui sufragiu care reprezintă voința generală a comunității. În acel moment, voința individuală ca și cum încetează să mai existe fiind substituită ca atare de voința generală.

"Însă ce, la urma urmei, este o lege? […] Afirmând că obiectul legilor este
întotdeauna general, mă refer la faptul că Legea îi privește pe subiecții săi în
masă, iar acțiunile – în formă abstractă, niciodată – o persoană sau o acțiune
concretă. Din acest punct de vedere, imediat observăm că nu mai este cazul să ne
întrebăm cine are dreptul să facă legi, căci ele sunt rezultatul voinței
generale; nici dacă prințul este de asupra legii, căci și el este membru al
Statului; nici dacă legile sunt inechitabile căci nimeni nu poate fi inechitabil
cu sine însușii; nici dacă putem fi concomitent și liberi și supuși ai legii,
căci legile nu sunt altceva decât registre a voinței noastre."

Jean-Jacques Rousseau, Du contrat social ou Principes du droit politique (1762)

Rousseau identifică natura Legii cu legile Naturii. Voința generală este după Rousseau o copie fidelă a ceea ce natura ne face să dorim. Nu dorim altceva decât ceea ce este natural să dorim, prin urmare, având în vedere că Legile Naturii nu se schimbă, la fel de statice ar urma să fie și Legile Omului.

Produsul excelent al lui gândirii lui Rousseau este Constituția – un codex de libertăți și limitări. Astăzi, majoritatea țărilor au câte o constituție a căror text derivă cu mici abateri din "Declarația drepturilor omului și a cetățeanului" (1789). Coborând nivelul, ne confruntăm cu un torent de legi și reguli care se schimbă în dependență de contextul istoric, social, politic precum albia unui râu de munte. Nici vorbă de stabilitatea Legii Omului gândită de Jean-Jacques Rousseau.

Să fi greșit oare filosoful elvețian?

Nicidecum în partea ce ține de afirmația că legile sunt proprii naturii omului. Un proces competitiv de selectare a angajaților, o competiție sportivă, obligativitatea contractelor, validitatea obligațiunilor, etc. – sunt limitări la care ne supunem zi de zi și nefiind constrânși de cineva anume, din simplul motiv că fără ele lucrurile nu vor funcționa. Restricțiile își au menirea să ofere certitudini, să constate performanța, să penalizeze frauda…

În acest sens, limitările (impuse de legi și, în sensul cel mai general, reguli) sunt lucrul cel mai natural din câte se pot întâmpla acestui animal politic – Omul.

Este logic să ne întrebăm la această etapă: ce face o regulă – regulă? Prin ce sită magică trece voința individuală înainte de a deveni voință generală?

VA URMA