Sergiu PAVLICENCO: „Aş vrea să văd realizate idealurile naţionale ale generaţiei mele”

autor: Martha Uricaru
C.: Domnule profesor Sergiu Pavlicenco, împliniţi frumoasa vârstă de 60 de ani. Sunteţi doctor habilitat în filologie, profesor universitar, conduceţi de aproape douăzeci de ani Catedra de Literatură Universală a USM. Ce gânduri Vă încearcă de la înălţimea acestei vârste?

S.P.: Ce gânduri l-ar putea încerca pe un om care, iată, a ajuns „sexigenar” - să am iertare, am vrut să spun „sexagenar”. Vorba ceea, vrabia mălai visează, adică bătrân-bătrân, da’ coada-i verde… Lăsând gluma, îi mulţumesc lui Dumnezeu că am ajuns la această vârstă, că am făcut în viaţă - mai mult sau mai puţin - ceea ce mi-am dorit, că mai pot lucra, că am o familie care m-a înţeles şi mi-a permis să fac ceea ce mi-a plăcut. Este un lucru mare să ai posibilitatea să faci ceea ce vrei şi să poţi trăi din asta. Deşi mama m-ar fi vrut doctor, am preferat să mă fac dascăl, dar sunt şi doctor, drept că în filologie, încercând să vindec oamenii prin carte, prin literatură - leac ce nu-şi face imediat efectul, însă se resimte peste ani, cel puţin prin faptul că omul rămâne Om.

C.: Era la începutul anilor ‘70, când aţi venit la USM. Ce au însemnat pentru Dvs studiile la Universitatea de Stat „M. V. Lomonosov” din Moscova?

S.P.: Au însemnat mult. Nu ştiu pe unde îmi luceau astăzi ochii, dacă nu acceptam, în 1969, să fiu transferat de la Facultatea de Limbi Străine a Universităţii de Stat din Chişinău (aşa se numea atunci actuala USM), la Facultatea de Filologie a Universităţii de Stat „M. V. Lomonosov” din Moscova, unde am continuat studierea limbii şi a literaturii spaniole. Am avut profesori foarte buni, pe mulţi îi cunoşteam încă fiind student la Chişinău, prin manualele şi cărţile din care învăţam. Acolo am avut prilejul să-i ascult pe viu, să discut, să polemizez chiar cu unii la seminare, să susţin în faţa lor colocvii şi examene, iar mai târziu să-i am, pe unii, colegi şi prieteni. La Moscova domnea o cu totul altă atmosferă, exista o relaţie deosebită între profesor şi student, aveam alte condiţii de trai în cămin. De acolo cred că mi se trage totul ce am realizat după ce m-am întors la baştină, unde, ca si fiu sincer, nu mă aştepta nimeni. Iniţial, chiar am lucrat o lună ca intendent al actualului bloc III al USM,  apoi laborant şi, abia ulterior, ca lector la Catedra de Literatură Universală. La Universitatea din Moscova mi-am luat primul doctorat, m-am format ca hispanist, ca specialist în domeniul literaturii universale şi comparate.

C.: Aţi activat toată viaţa la USM, dar nu Vă este străină nici Academia de Ştiinţe. Cum aţi ajuns acolo?

S.P.: E o poveste mai lungă, nu o voi depăna aici. O las pentru un eventual volum de confesiuni ale unui universalist provincial. În 1991, când s-a înfiinţat Institutul de Istorie şi Teorie Literară al AŞM, am fost angajat, prin concurs, ca cercetător ştiinţific superior în sectorul condus de cunoscutul teoretician al literaturii Anatol Gavrilov. Dar am continuat şi activitatea la USM. În 1993 am revenit la USM, pentru a conduce Catedra de Literatură Universală, deşi continuu să colaborez cu Institutul de Filologie al AŞM. Colaborarea s-a materializat în susţinerea tezei de doctor habilitat, publicarea mai multor lucrări ştiinţifice. Însă cel mai important lucru rămâne că am îndrăgit cercetarea ştiinţifică, fiind acceptat în comunitatea academică.

C.: Cu toate acestea, aţi rămas fidel unei singure vocaţii – de dascăl. Nu V-aţi plictisit?

S.P.: Activitatea de profesor universitar nu poate plictisi, dacă îţi place. Că o faci bine sau nu, o pot spune doar studenţii. Eu îmi fac datoria cum cred că e mai bine. Insatisfacţia vine de la partea birocratică şi administrativă a meseriei. Observ că literatura nu mai interesează ca înainte, se reduce numărul de ore, nu mai e nevoie de seminare la literatură, iar profesorii, inclusiv cei tineri şi cu perspectivă, se văd nevoiţi să-şi caute rostul în alte părţi. Asta mă întristează. Pe de altă parte, mă bucur că mai există „Don Quijoţi” gata să se bată cu morile de vânt în numele unui ideal, al unei profesii îmbrăţişate, iar mulţi tineri încep să mă depăşească, reuşind să facă ce nu aş mai putea face eu. Şi atunci am satisfacţia că pot lăsa moştenirea în mâini de nădejde.

C.: Cum e să fii soţul unei parlamentare şi lider de partid?

S.P.: Am fost întrebat despre aceasta nu o singură dată. Răspund: e greu, dar e şi interesant. Soţia m-a ajutat mereu în ceea ce am făcut şi fac, m-a încurajat. Acelaşi lucru l-am făcut eu. Consider că într-o familie ambii soţi au dreptul să se realizeze şi să se afirme cum crede fiecare că e mai bine, numai nu pe seama celuilalt. Şi mai cred că exact aceasta iţi permite să ai cu cine ieşi în lume, când farmecul şi prospeţimea tinereţii încep să se treacă.

C.: Vă merge vestea nu numai de profesor admirat de studenţi, ci şi de artist, într-un sens larg al cuvântului. E adevărat?

S.P.: Meseria de profesor implică o doză de artistism, mai ales în cazul literaturii. Trebuie să fii şi puţin artist, şi puţin actor. În prima tinereţe m-am dorit actor, chiar intenţionam să particip la un concurs anunţat de Teatrul „Luceafărul”. M-am răzgândit, când am aflat că selecţia implica trei etape. Şi ce era să fac, dacă nu treceam o etapă? Eu am fost medaliat şi nu puteam reveni în sat „neintrat” nicăieri. Am dorit să merg la Bălţi la germană, dar era departe de Puhăcenii mei din Anenii Noi, de aceea m-am decis pentru spaniolă, la Chişinău. Dar „un artist”, cred, a persistat în fiinţa mea de-a lungul anilor - îmi place să recit, să cânt în cercuri mai restrânse, chiar m-am aventurat, acum doi ani, să ofer o seară de muzică şi poezie spaniolă la Sala cu Orgă. Şi, din câte mi s-a părut, nu a fost rău, unii chiar m-au felicitat. În acest sens, aş putea veni cu noi proiecte.

C.: Ce nu aţi reuşit încă să realizaţi în viaţă, ce aţi mai vrea să faceţi?

S.P.: Este o întrebare grea, dacă e să răspund absolut sincer. Câte lucruri ar vrea să facă omul în viaţă lui!… Cred că fiecare trebuie să fie mulţumit şi mândru de ceea ce a făcut, să nu roşească pentru acţiunile sale. Mulţumesc destinului că am ajuns la vârsta când cineva începe să-mi spună „moşulică”, să-mi cedeze locul în transportul public – că asta mi se întâmplă în ultima vreme. Mulţumesc lui Dumnezeu că am o familie bună, că îmi sunt alături soţia Vitalia şi fiica Beatriz, ginerele Aleks, fraţii şi surorile, că mai este în viaţă mama, că am fost contemporanul vostru, cu care mi-a fost dat şi mi-a fost drag să trăiesc. Aş vrea să fiu bunic, să ajung la vârsta mamei mele, să mai pot lucra, să mai pot scrie o carte. Aş vrea să văd realizate idealurile naţionale ale generaţiilor trecute şi ale generaţiei mele, pentru care am muncit şi muncesc, pe potriva umilelor mele posibilităţi.

C.: Vă mulţumesc şi Vă doresc mulţi ani înainte.

S.P.: Vă mulţumesc şi eu.