Diffusion of responsibility
Pînă să scriu despre subiectul principal, vreau să povestesc despre o experiență ce am avut-o azi. Exact cînd începusem să uit ce înseamnă să stai în fața a 30 de perechi de ochișori și să menții o discuție cu cineva aparte și să fii atentă să nu scapi o mînă ridicată, intervenise propunerea de a face o lecție. Nu psihologie, o oră de diriginție. Clasa a VI-a. Subiect: Curentul Emo. Pentru mulți din noi este o temă epuizată, însă nu și pentru preadolescenți care sunt în căutarea propriului său de a fi și ușori influențabili de ideile promovate de diverse grupuri. Cauza era una întemeiată. În clasă se presupune că ar fi persoane care ar face parte din asemenea grupuri. Nici o vorbă despre proiecte didactice (mereu am urît să le fac: ce prostie să scriu fiece pas care-l fac "Buna ziua copii." Copii răspund), am mizat pe o conversație euristică și întrebări problematizate. Scopul era informarea despre acest curent și atenționarea asupra riscurilor aderării la un asemenea grup. Nu m-am mirat cînd copii mi-au spus tot ce descrie persoanele emo, de la fizic pînă la aspecte psihologice, deci rolul meu s-a rezumat la reformularea unor idei spuse de ei. Atmosfera era predispusă spre comunicare liberă și erau momente ilare, de ex: "-Doamna profesoara, spuneti va rog, dar exista persoane emo in virsta? De 30-40 de ani" raspunde rapid un coleg: "-Nu, ei nu ajung sa traiasca asa de mult!" :) Au idei foarte bune. Unul din ei a mai zis ca unii adera la acest grup pentru ca nu si-au gasit scopul in viata, fiind într-o perioadă critică a dezvoltării, ceea ce pe mine m-a lăsat fără cuvinte. Sunt bine informați. Din net mai mult. Diriginta s-a apropiat cu un carnețel în mînă în care a notat tot ce s-a vorbit. Și iată paradoxul: cum poate adultul ajuta un copil care a nimerit în acest curent, dacă el nici nu a auzit de el. De aici și riscuri mai mari. Și cred că nu aș greși dacă aș spune că majoritatea părinților nu știu ce înseamnă emo.A fost o lecție care mi-a adus aminte de practicile din trecut. Ce bine să fii între copii. Și nu simplu, dar copii deștepți și ingenioși.
Acum la temă. Un caz tragic a avut loc în New York în 1964. Caz, care ulterior va sta la baza dezvoltării în psihologia socială a teoriei difuziunii responsabilității (diffusion of responsibility) sau the bystander effect. Catherine Susan Genovese mergea spre casă după o zi de lucru. A fost ajunsă și lovită de Winston Moseley. Femeia a strigat, a fost auzită de cîțiva vecini, dar aceștia nu au reacționat. Timp de 30 de minute Catherine a fost bătută, înjunghiată și atacată sexual. În același timp 40 de oameni în jur au fost martori. Priveau fiecare din balconul său. Dar nimeni din ei nu a chemat poliția. Fiecare din ei se gîndeau că poliția va fi chemată de altcineva. Lucru care nu s-a întîmplat decît abia după o oră. Karl Ross a chemat ambulanța, însă prea tîrziu, femeia va muri pe drum spre spital. Martorii și-au justificat comportamentul prin fraza: dar...credeam că este o ceartă între iubiți sau sunt în stare de ebrietate cei 2. Moseley a fost înschis pentru 20 de ani, explicînd motivul atacului prin simpla dorință de a ucide femeia. Stă și pînă acum pentru că a mai organizat în timpul detenției răutăți. Presupusa lipsă a reacției din partea vecinilor care priveau scena a condus la apariția noțiunii de bystander. John Darley și Bibb Latané constată în ciuda așteptărilor, că numărul mare de oameni care privesc scade probabilitatea ca aceștia să ajute victima. Motive: spectatorii nu se simt siguri în timp ce alții privesc; ei văd că altcineva nu ajută și credința că altcineva va ajuta mai bine.
Interesante ideile propuse, dar mai ramîn o groază de semne de întrebări, care necesită cercetări și clarificări.
Sursa
2009-01-29 02:17:09