Cafeneaua așteptării noastre

V-ați gândit vreodată de ce în unele cupluri, familii sau comunități lucrurile pur și șimplu nu merg? Nu merg și pace. Orice s-ar face, carul stă neclintit din loc - și gata!

Ei bine, mie mi s-a părut că am găsit o parte din explicație în spectacolul Cafeneaua de Sam Bobrik și Ron Clark, la care am fost de curând. Piesa este jucată de trei actori români consacrați: Dana Dogaru, Emilia Popescu și același inegalabil Horațiu Mălăele. Interpretarea lor expresivă a dat piesei sensuri complexe - m-a dus cu gândul unde m-a dus, inclusiv la condiţia R. Moldova, și m-a facut să scriu acest articol așa cum îl vedeți.

Dar, să le luăm pe toate pe rând.

Sunt un consumator activ de teatru. Așa cum spuneam, am fost la Cafeneaua, în regia lui Horațiu Mălăele. O piesă care, deși, în aparență, e o comedie, te face să reflectezi mult și, în final, chiar să te întristezi. Poate că aceasta este și explicația de ce piesa este cel mai longeviv spectacol din repertoriul curent al Teatrului Bulandra din București. Se joacă de 12 ani, iar sala, și astăzi, este neîncăpătoare!

Cafeneaua este piesa care pune personajele în situația de a încerca să depășească condiția materială sau conflictuală în care se află, să încerce să realizeze ceva, să găsească mijloacele necesare și timpul potrivit pentru a-și schimba viața sau condiția existențială. Totuși, aproape de fiecare dată când se ivește vreo ocazie, personajele ezită. De aici și neputința, care este în prim planul acțiunii. Și, deși cele trei personaje dau vina pe potrivnicia destinului, totuși, greșelile le aparțin exclusiv. Într-un cuvânt, ele nu știu când să facă pasul decisiv și când să schimbe macazul. Cum spune și dramturgul francez Jean Paul Sartre – aici recomand şi piesa “Cu uşile închise” de la Teatrul Naţional din Bucureşti – suntem condamnaţi la libertate.

Nu am putut să nu mă gândesc la cetățenii R. Moldova. Deși oportunitățile sunt, nu există suficientă decizie și voință pentru a schimba ceva. Ezitarea caracterizează moldovenii, la fel că și personajele lui Sam Bobrik și Ron Clark, atunci când se ivește oportunitatea schimbării de macaz de care pomeneam mai sus. Este vorba despre acel cotidian pe care refuzăm să îl analizăm și să îl înfruntăm. Este vorba, până la urma, despre propria noastră existență. Iar teama ne domină… Şi indecizia. Ideea că vom avea insuccese, chiar dacă mai rău decât atât nu se poate, ne face să apăsăm puternic pe frână și să repetăm la infinit același “mai rău să nu fie”. De aici și lipsa de acțiune, ca și în Cafeneaua, care ni se datorează și trebuie să ne-o asumăm pe deplin.

O maximă latină spunea Quisque este faber suae fortunae, adica Fiecare este făuritorul sorții sale. Ca și în piesa lui Sam Bobrik și Ron Clark, NOI suntem acești făuritori ai propriului destin și nimeni altcineva. Dumnezeu dă, dar nu pune și în traistă - vorba vine. Iată de ce, dincolo de comic, stă gravitatea deplină a situației. Și iată de ce am abordat situația R. Moldova în acest context. Dincolo de tragi-comicul situației politice de la noi, aici stă, de fapt, gravitatea condiţiei noastre. Pare că nu înţelegem acest fapt şi continuăm comicăria mai departe, fără să înțelegem seriozitatea condiției în care ne aflăm şi responsabilităţiile noastre.

Poate ar fi o idee, ca cineva dintre regizorii de la Chişinău să monteze piesa lui Sam Bobrik și Ron Clark într-o formă adaptată zilelor noastre și să o denumească, așa cum spuneam, Cafeneau așteptării noastre. Un spectacol despre așteptarea noastră continuă, spre o schimbare în mai bine, care, din pacate, nu mai vine…

Dar poate că în primăvara asta vine?!

Mai jos vă ofer o galerie foto din timpul spectacolului.