Discriminarea în şcoală a poeţilor îndrăgostiţi

Din câte ţin minte, în şcoli, la orele de literatură, când se predă lirica lui Eminescu, nu se vorbeşte atât de poezia în sine, cât de relaţia poetului cu Veronica Micle, considerată principala vinovată de stările poetice ale “Luceafărului poeziei noastre”. Astfel, versurile lui Eminescu sunt povestite de sărmanii şcolari, obligaţi să recitească pios, an de an, unicul model acceptabil de dragoste, în care Eminescu se plimbă pe la geamul Veronicăi, ignorat de aceasta, în vecinătatea tristă a plopilor fără soţi, sau se resemnează acceptând ideea că un geniu nu se poate bucura cu adevărat de dragostea carnală, mai potrivită pentru nulităţi ca îmbujoratul Cătălin, alegând să fie geniu neînţeles, Luceafăr.

Sincer să fiu, mă distrează, în cazul în care nu mă dezgustă, pălăvrăgeala axată pe amănuntul biografic ce se substituie limbajului - materia primă a poeziei. Totuşi am remarcat că biografia unui scriitor, poveştile sale de dragoste nu sunt la fel de intens speculate ori sunt total eludate atunci când nu au nimic în comun cu dragostea heterosexuală.

Despre relaţia pasională de dragoste dintre Verlaine şi Rimbaud, doi mari poeţi ai Franţei sec. XIX, care s-a terminat în cele din urmă tragic, nu se pomeneşte nimic în şcoli, deşi povestea reprezintă un adevărat scenariu dramatic, atât de drag profesorilor noştri, ahtiaţi după scandal şi senzaţional, elevii aflând doar că primul era un catolic înflăcărat, iar al doilea împătăşea şi convingeri politice socialiste. Însă puţini ştiu că Verlaine şi-a părăsit soţia a doua zi după nuntă, fugind cu tânărul Rimbaud, cu care a convieţuit doi ani. Anume în acest răstimp, Rimbaud şi-a creat opera genială, renunţând să mai scrie după ce s-a despărţit violent de fostul său iubit, care nu s-a resemnat cu ideea şi a încercat să-l asasineze împuşcându-l în genunchi, fapt pentru care a fost condamnat la doi ani de puşcărie.

Dar chiar şi la facultate se vorbeşte în doi peri de relaţia lor, numită condescendent “aventură” (n-am auzit niciodată să se vorbească despre relaţia eroilor mitului “Tristan şi Izolda” în termeni de aventură), ceea ce reprezintă un indiciu clar al dezinformării şi îndoctrinării tinerilor. Căci, dacă pornim de la ideea că falsificarea istoriei, a miturilor este într-un fel justificată în licee, unde se următeşte mai degrabă făurirea Cetăţeanului, nu a Savantului pentru care adevărul este mai presus de orice, universităţile autohtone sunt clar angajate în serviciul minciunii, al Puterii…