Grigore Vieru: „Reunirea o vor face doi viitori preşedinţi: sărăcia, care se va abate peste Basarabia şi înflorirea economică a Ţării Româneşti”

In memoriam.

„Cred că azi s-ar putea face mai mult dacă românii ar fi mai hotărâţi” (Grigore Vieru)

Astăzi pleacă, pe ultimul său drum, cel mai de geniu poet al Basarabiei. Astăzi toată suflarea românească îi deplânge dispariţia. Fără el suntem orfani…

Dumnezeu să îl odihnească în pace.

n.a. În amintirea poetului şi la rugămintea vizitatorilor acestui blog, public, pe lângă coloana sonoră (vezi aici), varianta scrisă a interviului realizat cu Marele Poet pe 6 mai 2008 (momentul îmi va rămâne în suflet ca o flacără veşnic aprinsă), pentru a imortaliza şi a trage învăţăminte din cele spuse de EL. Bucuria regăsirii fraţilor de pe ambele maluri

Stela Popa: D-le Grigore Vieru, cu greu am găsit referinţe la acest subiect. De ce s-a scris atât de puţin despre Podul de flori şi care este semnificaţia acestuia?

Grigore Vieru: S-a vorbit şi se vorbeşte puţin deoarece, prin natura sa, românul uită uşor binele care i se face. Uită mai greu, sau nu  uită defel răul, dar uită mai uşor binele care i se face. Eu consider ca Podul de Flori  a fost un bine pe care ni l-a făcut mersul istoriei la acel moment. Mai mult, din punctul meu de vedere, nu se putea face. Eu cred că azi s-ar putea face mai mult, dacă românii ar fi mai hotărâţi. Şi noi, şi ceilalţi de dincolo de Prut. De aceea, cred că par caraghioşi cei care ironizează azi Podul de Flori. Nu poate fi ironizată lacrima bucuriei. Românii se regăsiseră atunci după amar de vreme, când nici pasărea nu cuteza să zboare peste apa Prutului, necum scrisorile…

D-le Vieru, acum după 18 ani de la consumarea acelui eveniment, cum vedeţi acel moment? Care a fost semnificaţia acelui Pod de Flori şi care ar fi trebuit să fie, de fapt ?

Grigore Vieru: Semnificaţia Podului de Flori a fost, după cum spuneam, regăsirea, bucuria regăsirii fraţilor de pe ambele maluri. Atunci, cred eu, nu puteam pune problema distrugerii sârmei ghimpate de la Prut. Aşa cerea atunci conjunctura politică locală, dar şi internaţională.

“Nu suntem nemţi, suntem români”

Nici după 18 ani sârma ghimpată de la Prut nu este scoasă. Câte poduri de flori, metaforic vorbind, ar trebui realizate, pentru a scoate această sârmă?

Grigore Vieru: Spun unii că noi nu am distrus zidul de la Prut, aşa cum au distrus nemţii zidul berlinez. Ei bine, noi nu l-am putut distruge, în primul rând, pentru că nu suntem nemţi, suntem români. Nu suntem oameni ai hotărârii, ai acţiunii.  Aşa. Pe urmă, noi suntem mai mult visători. Noi vrem să înlăturăm răul cu vorbe meşteşugite, cu cântece, cu poezii, cu glume, cu bancuri. Sunt frumoase şi cântecele, şi poeziile, şi glumele, dar despre umor Tudor Arghezi spunea următorul lucru, vorbind de genialul Caragiale, desigur: „Umorul lui Caragiale înmulţeşte răul şi nu îl distruge”. Observaţie foarte interesantă, care îmi place.

„Nu există nici o deosebire între limba moldovenească şi limba română”

D-le Vieru, dumneavoastră aţi fost primul care a trecut Prutul pe o barcă de cauciuc. De ce aţi făcut-o? Din ce impuls? Ce aţi simţit atunci?

Grigore Vieru: Ce am simţit? Adevărul e că eu am trecut Prutul de mai multe ori, până la Podul de Flori. Am trecut prima oară în 1973, în cadrul unei delegaţii de scriitori sovietici. La întoarcere,  la Chişinău, am fost mustrat rău la o întâlnire a scriitorilor, cu un istoric de al nostru şi cu un reprezentant al KGB-ului de atunci, pentru faptul că, la Bucureşti, am afirmat că nu există nici o deosebire între limba moldovenească şi limba română.

Am scăpat. Nu am fost dus în Siberia, cum a fost dus în 1940 poetul Nicolae Costenco, pentru aceeaşi afirmaţie. Erau alte vremuri. Pe urmă am fost de câteva ori la începutul anilor ‘80 lucrând la un film al marelui regizor Ion Popescu-Gopo, în calitate de autor al textelor muzicale.

„S-au întâlnit în mijlocul Prutului (…) şi s-a încins o horă”

Grigore Vieru: La Podul de Flori eu m-am bucurat pentru lumea adunată de pe un mal şi de pe altul al Prutului. Mai ales pentru acea horă, unică poate în lume, din mijlocul Prutului. Ce se întâmplase?

La noi, între satul Pererita şi celălalt sat vecin de peste Prut, Codul Niculeţ, nu exista un pod, aşa ca la Ungheni sau în alte părţi. Am găsit o barcă în care am urcat. Am „ordonat”, ca să zic aşa, primarului din sat sa urce şi el. Am mers la biserică şi am rugat pe preot să meargă şi el. Preotul a refuzat iniţial. A spus că i s-a spus că locul lui este în biserică şi nu la petreceri pe malul Prutului. Atunci i-am „ordonat” şi lui, ca deputat al Parlamentului Unional. Părinte, zic, dumneata pe cine asculţi, pe deputatul Parlamentului Unional, sau pe cei care ţi-au interzis să mergi la Prut? Păi… pe deputat. Bine, am zis. Am urcat în trei şi am mers pe celălalt mal. Acolo, preotul nostru şi cel din Codul Niculeţ, au binecuvântat Podul de Flori. Cei de pe un mal şi de pe altul se strigau pe nume şi era o mare tensiune emoţională… Şi atunci ne-am pornit înapoi spre Pererita mea.

„Ritmul acelei hore, îl veţi simţi aproape în toate poemele şi în toate cântecele mele”

Cu speranţe..

Grigore Vieru: Da. Şi în urma mea mai urcase şi preotul de pe malul celălalt cu primarul de acolo. Eram cinci cu toţii, încă doi vâslaşi şi mai aveam şi daruri. Şi s-a dus barca la fund. Atunci vâslaşii, doi haiduci înalţi si voinici, m-au luat pe braţe şi m-au trecut Prutul spre Pererita mea.

Şi, în urma noastră, de pe malul celălalt, malul drept al Prutului, s-a aruncat în apă, îmbrăcat, un român. A pornit spre noi mai mult păşind. Prutul era scăzut. Nu înota. Şi, în urma lui, s-au aruncat şi ceilalţi în Prut, şi s-au pornit spre noi. Ai mei, din Pererita, stăteau încremeniţi. Nici o mişcare, nimic. Aveam mari emoţii pentru satul meu. Zic, cum aşa? Uite, aceia vin spre noi, iar noi stăm pe mal încremeniţi?!

Şi, la un moment dat, s-a aruncat şi un pereritean în apă, iar după el şi ceilalţi! S-au întâlnit în mijlocul Prutului… Cânta muzica, pe un mal şi pe altul, iar in mijlocul Prutului s-a încins o horă. Cred ca este un lucru nemaiauzit şi nemaiîntâlnit în altă parte a lumii.

Iată acea horă, ritmul acelei hore, îl veţi simţi aproape în toate poemele şi în toate cântecele mele.

„Par caraghioşi cei care ironizează azi Podul de Flori”

D-le Vieru, mai are rost să vorbim astăzi despre Podul de Flori, după aceşti 18 ani?

Grigore Vieru: Suntem datori să vorbim. Şi o să vă spun de ce. Uitând Podul de Flori, am uita martirii care au murit în ideea acestui pod. Doina şi Ion Aldea Teodorovici şi ceilalţi. Ar însemna să uităm marile adunări naţionale care au dus spre câştigarea alfabetului latin, a tricolorului, a istoriei neamului nostru. Pe acel Pod de Flori, mai târziu, au trecut Prutul, spre noi, mari artişti. Cum ar fi: Sofia Vicoveanca, Tudor Gheorghe, Gheorghe Zamfir, Maria Ciobanu, Ion Dolănescu, Irina Loghin, Dida Drăgan, Mirabela Dauer, Gheorghe Turda. Atâţi alţi mari artişti, teatre naţionale din Bucureşti, din Iaşi, din Craiova, atâţia oameni de ştiinţă…

Deci, repet: par caraghioşi cei care ironizează azi Podul de Flori.

„Azi trebuie alte poduri de flori”

Grigore Vieru: Bineînţeles că azi trebuie alte poduri. E nevoie de alte poduri. În primul rând, de un solid pod economic. Eu cred că se va construi şi acest pod economic.

Pe la începutul anilor ‘90 m-a întrebat un ziarist: “Cine ar putea face reunirea Basarabiei cu România?”. Şi i-am răspuns în felul următor: Reunirea o vor face doi viitori preşedinţi: sărăcia, care se va abate peste Basarabia şi înflorirea economică a Ţării Româneşti.

Ei bine, primul preşedinte îl avem, la noi, al doilea, eu cred că vine, după aderarea României la Uniunea Europeană.

Cine are ochi să vadă vede că răsar primele semne ale prosperării economiei Ţării Româneşti.

6 mai 2008,

Chişinău

 Din aceeaşi colecţie: Cine îşi mai aminteşte de Podul de Flori? şi Un “Pod de Flori” refuzat în 2008.

Interviuri difuzate in emisiunea „Atunci şi Acum” (TVR 1) şi „Românii de lângă noi” (Radio România Internaţional)