Fluturii sau Poveste cu Happy End
18.06.2006.Cândva am fost fericit. Atât de fericit încât nu mai observam (ne)fericirea altora. Dar într-o zi, deschizând ochii, am constatat că totul se ruinase. Un gol cenuşiu se aşternuse peste existenta mea iar timpul devenise atât de imobil şi fiecare zi se suprapunea peste o alta cu o cuminţenie statică, aproape malefică. Frica şi durerea – prietenele mele cele mai apropiate mă vizitau clipă de clipă şi-mi picurau pe suflet incertitudini. Atunci, am închis în mine toată iubirea, zăvorându-mi porţile inimii pentru totdeauna. Nu mai dăruiam nimic, nimănui – decât indiferenţă. Pentru prima dată eram singur... cu adevărat singur. Dacă aşi fi ştiut să urăsc – aşi fi urât până şi liniştea de la Masa Tăcerii.
Apoi am întâlnit-o pe Ea. Era atât de... luminoasă. Întunericul meu s-a spart într-o clipă de argintul ochilor Ei şi am înţeles că încă mai sunt viu...
Întâmplător sau nu, numele Ei era fix o jumătate din al meu. Ştiu sigur – coincidenţa este un cuvânt inventat de către oameni, iar întâmplarea este jucăria preferată a destinului.
M-am ridicat din genunchi, am deschis ochii... şi am crezut din nou într-o minune...
Era iarnă... şi totuşi, cu o atingere, Ea a reuşit să topească toată zăpada din inima mea atât de glaciară.
Şi a venit primăvara... Simţeam că este prima primăvară din viaţa mea – unica – cea adevărată. Cenuşiul meu se îmbrăcase în haine multicolore şi de vină era doar sărutarea Ei. Ceva din interior îmi spunea că-mi cresc aripi. Speram că voi zbura în curând şi atât de mult îmi doream să simt din nou mângâierea Soarelui pe creştet...
Când au înflorit rozele am spart tăcerea cu aripile noastre împreunate într-un zbor de vis. Era atât de mic cerul şi atât de convingător DA-ul Ei încât am deschis porţile necuprinsului Univers pentru ca încleştarea aripilor noastre să nu fie stingherită de nori. Zile în şir, nopţi în şir zburam dintr-un îndemn Dumnezeiesc, iar apoi cădeam pe Pământ într-o îmbrăţişare epuizantă până la lacrimi.
Citisem în cărţi că fluturii mor toamna. Ştiam că va veni în curând Doamna în Galben şi va şterge de pe aripile noastre albastrul cerului iar ploaia le va colora într-un ruginiu inevitabil. Într-o toamnă târzie cineva a apăsat butonul Exit. Am fost alungaţi din paradis şi rozul de pe haina Ei s-a acoperit de mărgăritare sărate.
Era frig... şi NU-ul Ei nerostit părăsea obsedant buzele pe care îngheţase ultima mea sărutare. Să nu uiţi – i-am spus – că va veni din nou primăvara şi iarăşi ne vor creşte aripi... apoi am păşit dincolo...
Neant...
Doar o dorinţă licăreşte în întuneric: Tată! Apasă Enter – porneşte primăvara şi scrie într-un fişier nou Povestea Noastră cu Happy End.
Sursa
2009-01-17 19:20:14