Protestul: între evoluţie şi degenerare

Nu ţin minte cine spunea acest lucru: dacă înainte de 30 de ani nu eşti de stânga, nu ai inimă, dacă după 30 de ani eşti încă de stânga, nu ai minte. Prin „stângism” aici desigur se are în vedere nu ideologia comunistă sau socialistă, ci „revoluţionalismul” caracteristic fazei adolescentine. Protestul, revolta sunt frumoase, sublime, dar în cazul în care devin un element al evoluţiei fireşti. Orice perioadă de protest trebuie să formeze şi o capacitate de a genera soluţii. În caz contrar, aceasta degenerează într-o manifestare iraţională, într-o formă dezgustătoare,  fără conţinut şi fără sens.

În Republica Moldova au exista mai multe momente de revoltă maximă, care au desemnat şi anumite perioade din istoria statului. Au fost perioada 89-91, a fost anul 1995, a existat perioada protestelor 2002-2004. Generaţiile care au trecut prin aceste evenimente pot fi împărţite în două specii: majoritatea, care au savurat doar „spectacolul” protestatar. Pentru ei implicarea în aceste acţiuni nu a fost decât o modalitate de a descărca energia, iată de ce implicarea lor în manifestaţii a fost doar una de moment, i-a marcat şi a devenit un prilej de „mândrie revoluţionară”, pe de altă parte sunt persoane care au urmat toate lanţurile protestelor, de la început, până la sfârşit, care au evoluat şi au înţeles sensul a celor întâmplate.

Cele două specii au formate structuri diferite de gândire: primii cunosc doar un fragment superficial al revoltei, preferând să se retragă în „viaţa personală”, dându-se din când în când cu părerea, cei din urmă au fost cultivaţi în spiritul revoluţionar, cunoscându-i adâncurile, nu doar partea superficială, sunt realişti şi interesaţi de schimbare, nu de „imitaţia schimbării”.

Deseori îmi este dat să întâlnesc diverşi „veterani”, care au participat fie la evenimentele din 89 (convenţionali sunt numiţi „generaţia 89″), cei care au participat la protestele din 1995 („generaţia 95″) şi cei care au trăit evenimentele din 2002 („generaţia 2002″). Din păcate, majoritatea participanţilor la acele acţiuni îşi mai apără „poziţiile politice” doar din inerţie, nu din convingeri sincere. Iată de ce protestele lor sunt lipsite de orice sens şi conţinut. Drept dovadă este lipsa de vitalitate şi entuziasm în încercările a diverselor grupări marginale „anticomuniste” sau „unioniste”, de a organiza „acţiuni de protest”. Ei sunt Don Quijote ale vremurilor noastre, care se luptă cu stafiile a timpurilor trecute. Acest lucru îl foarte bine şi ei înşişi. Mulţi din ei încă mai trăiesc în anul 89 sau 2002, amăgindu-se pe sine însuşi. Precum am mai spus de mai multe ori, omul de cele mai dese ori îşi spune minciuni propriei sale conştiinţe.