...legitimi-ilegitimi?

...Printre cele mai răspândite moduri de construire a legitimităţii discursurilor blogistice (inclusiv blogurile de/despre literatură) se numără asumarea poziţiei Diletantului. Majoritatea bloggerilor afişează, în scrierile lor, o necunoaştere conştinetă: nu sunt profesionist, nu sunt critic de artă, nu sunt analist politic, nu sunt teoretician literar, nu sunt profesor universitar, nu sunt economist, nu sunt programist, nu sunt matematician, nu sunt sportiv, nu sunt funcţionar public, nu sunt jurist... În acest caz legitimitatea discursului se construieşte pe delegitimare, „profesionalismul pretins” se bazează pe o lipsă de profesionalism declarat. Ne asumăm poziţia unui om situat în afara lucrurilor, a unui discurs situat în afara discursului...Un paradox: incompetenţa mărturisită trebuie să creeze credibilitate.

Această postură (al cărei caz particular este Reporterul) ar trebui să garanteze ceva obiectivitate (nu fac lobby pentru interese de grup, nu caut să-mi satisfac vanitatea mea sau a unor cercuri nepotice), ceva imparţialitate ( nu reprezint o structură instituţională, mă reprezint oficial doar pe mine însumi), ceva credibilitate (spun adevărul, că doar sunt cetăţeanul simplu), ceva priză la public (utilizez un limbaj simplu, fără artificii livreşti sau flamboaieli terminologice) şi în final, ceva autoritate (sunt vox populi). Toate aceste „justificaţii” sunt legate între ele de gestul ritual al „lepădării de Satana” – nu sunt plătit de nimeni, fac asta din contul meu şi din timpul meu.

De fapt, acest truc este doar o stratagemă retorică... Este un subterfugiu în caz că se gafează: păi, eu nu sunt specialist în domeniul dat, doar mă dau cu părerea... sau o viagra psihologică în caz de victorie: vedeţi, eu, omul simplu, dezleg şarade pe care minţile luminate nu sunt în stare să le elucideze...

...Ar trebui să nu uităm însă, că arta, ştiinţa, matematica, economia, sportul şi celelalte domenii ale activităţilor intelectuale sunt ierarhice şi necesită o oarecare doză de iniţiere, fie că o numim profesionalism fie abilităţi profesionale...

Legitimarea unor discursuri novatoare nu ar trebui să se producă prin contestarea sau anularea profesionalismului şi cultul inculturii, ci prin re-naşterea profesionalismului, prin reîmprospătarea lui.

P.S. este efectul unor discuţii cu Oleg, ce au avut ca miză actul de a scrie pe blog şi justificările lui.