un iisus, doi iisus, multii iisusi

Gerard Modrillat, Jerome Prieur

« Iisus după Iisus »

Chişinău, « Cartier » , 2007

...M-a surprins plăcut faptul că la Biblioteca Naţională pot fi găsite cărţi apărute chiar anul ăsta. La Biblioteca Naţională a Bulgariei „Sfinţii Kiril şi Metodiu”, bunăoară, cărţile noi sunt accesibile, de regulă, la un an de la momentul editării... M-a surprins plăcut şi site-ul editurii Cartier, de unde am aflat atât noutatea apariţiei cărţii, dar am şi putut lectura ceva fragmente – Introducerea, de altfel unicul lucru, după părerea mea, care trebuie citit atent.

Cartea în sine reprezintă o dezvoltare e unei teze prezentate în Introducere: „Iisus este ceea ce alţii au făcut din El”(p.14), altfel spus, nimic din ceea ce a ajuns la noi despre Iisus nu poate fi considerat veridic, nici unul dintre documentele „tari” (mărturiile lui Flavius Joseph, giulgiul din Torino şi Evangheliile înseşi) nu trece probele rigurozităţii ştiinţifice. Evangheliile sunt despărţite de vremea lui Iisus de cel puţin două generaţii (p.15-16), indiciile lui Flavius par a fi adăugate mult mai târziu în scrierile sale de copişti catolici, iar inul din care e ţesută faimoasa pânză din Torino a crescut pe podgoriile europene după anul 1000... Însuşi titlul „Hristos” este unul apocrif! Henri Barbusse: „Când a apărut Iisus, Hristos nu exista încă. Când a apărut Hristos, Iisus nu mai exista demult. Iisus Hristos nu a existat niciodată.” (p.46)

Ce ne rămâne de făcut? Să-l repudiem pe cel mai luminos simbol uman doar pentru faptul că nu-i putem elibera buletin de identitate cu date biometrice, grupă sanguină, culoarea ochilor, înălţime, stare familială all inclusive? Să ne plângem că nu putem identifica în mod cert un semnificat în carne şi oase semnificantului Hristos?

Sau să repetăm, după Albert Schweitzer: „Fiecare epocă găseşte în Iisus propriile idei; altfel nu-l poate readuce la viaţă. Nu numai că fiecare epocă se regăseşte în El, dar fiecare individ îl recreează după propria-i personalitate. Nu există demers istoric mai personal decât să scrii o viaţă a lui Iisus”? (p.52)

Adică: ce alegem, partea umană, de carne a Mântuitorului, sau latura cealaltă, divină? Luăm din Hristos esenţa care îl asemuieşte unui om simplu, adică trupul, sau cealaltă parte, care reprezintă saltul spre divin, visul etern, Icarul etic, substanţa care îl separă net de restul oamenilor?

...Chiar dacă sunt tentat să spun rapid că mă interesează exclusiv a doua ipostază, unica care mă face să visez, trebuie să acord o şansă şi „existenţei pământeşti, banale” a lui Hristos. Ea îşi are rostul său: Iisus Hristos este o monedă, Iisus fiind o versoul, Hristos – reversul. Fără negarea (în sens de depăşire) umanului Iisus n-ar fi Marele Simbol, fără ipostaza „în carne” Mântuitorul nu ar fi decât o poveste. Avem de fapt, nevoie de ambele avataruri ale lui Iisus Hristos, unul (cel trupesc) pentru a-l avea permanent pe Iisus în vizorul nostru, ca o perspectivă deschisă oricărui om, ca o cale accesibilă oricui (cu condiţia „suferinţei”, „perfecţiunii morale”); pe de altă parte, avatarul divin, Hristos, este simbolul perfecţiunii umane, a bunătăţii şi a curajului fără limite... Iisus Hristos este un simbol, cel mai luminos simbol al umanului şi al divinului deopotrivă. Acest simbol nu poate fi dărâmat nici de imposibilitatea de a-i găsi un prototip real (de parcă Prometeu ar fi avut unul!), nici de inexactităţile povestirii biblice...

„Iisus este rezultatul proiecţiei fiecărei comunităţi care îl recunoaşte ca purtătorul său de cuvânt.(...) Intenţia evangheliştilor n-ar putea fi, deci, aceea de a ne povesti istoria, ci de a-i conferi un sens.” (p.18) Vom găsi un Iisus Hristos şi la Marx (sub masca proletariatului, a luptei de clasă şi a triumfului celor „din urmă, celor oprimaţi”, un Hristos la Feurbach (sub chipul Omului), unul la Nietzsche ( a supraomului) şi câte unul la fiecare din noi...

Logica simbolului etic, religios sau filozofic este alta decât cea a semnului chimic...