Mă întrebam zilele acestea (aproape retoric) de cîtă libertate avem nevoie noi ca să ne simţim cu-adevărat liberi în propriile gînduri, acţiuni, în comunitatea în care trăim, în ţara care ar trebui(tocmai, ar trebui!) să ne ţină sub aripa sa protectoare, să ne ofere drepturi şi în acelaşi timp să ne protejeze în cazul în care suntem privaţi de ele.
Despre ce fel de libertate poate fi vorba dacă aproape zilnic poţi găsi ştiri de genul “mai mulţi tineri riscă să fie judecaţi pentru că au protestat pentru a-şi apăra drepturile” sau “ProTV iarăşi atacat” şi şirul poate continua pînă la nesfîrşit. Am senzaţia uneori că avem implantat în noi această frică de libertate sau, mai exact, frică de consecinţele ce-ar putea urma în caz c-am încerca să ne-o recuperăm şi să cerem ce-i al nostru. Prea inaccesibilă şi utopică ni se pare nouă această libertate şi democraţie încît nici n-am curaj să pretindem la ea. În permanenţă ne-nvîrtim în jurul adevărului, încercăm să-l exprimăm metaforic, prin subtilităţi, ocolindu-l de zeci de ori, cu aluzii fine, fără să ne încumetăm să-i zicem pe nume, să-l spunem aşa cum este.
Ne temem de libertate. Şi de democraţie. Acesta-i adevărul. Am simţit-o pe propria piele. Venind la facultate în România, am început să realizez cît de sesizabilă este acest simţ al libertăţii dintre tinerii de pe ambele maluri ale Prutului. Iniţial, rămăsesem stupefiată văzînd cu cîtă lejeritate se comportă studenţii(chiar şi cei de anul I! ) cu profesorii, pentru mine nu numai că era straniu, dar şi inadmisibil adresarea către profesor cu “tu” şi chiar mă gîndeam pe atunci că uneori “excesul dăunează” şi se transformă în lipsă de respect. Acum, treptat(dar deloc uşor), am început să mă obişnuiesc…
Libertatea de exprimare porneşte, mai întîi de toate, de la libertatea noastră interioară…nu poţi fi liber în exprimare dacă nu eşti liber în gîndire! Avem şi noi libertate…libertate, doar că cu lacătul la gură…
