Din Dilema veche, nr. 256/8-14 ianuarie 2009 nu recomand mai întâi vreuna din obişnuitele rubrici ţinute de ai casei (decât unele, parţial şi acelea), ci minunatul eseu scris, aşa cum mi-era de mult dor să mai citesc şi chiar uitasem că..., de psihanalistul Vladimir Marinov (în traducerea Verei Şandor): Ura lui Brâncuşi. Îmi dau seama acum, recitindu-l, ce mare penurie de eseişti strălucitori - cu scris uşor şi cursiv, dar serios, care să zburde, enciclopedic, prin ştiinţe - se întregistrează în cultura noastră (apropos, Sorin Lavric încântă din nou în ID-ul pe decembrie, lectură plăcută!). Nu ducem lipsă de tufişişti, de prolicşi, de "erudiţi" ce nu mai pot ei cum dau pe dinafară de câtă carte ştiu. Acest eseu mi-a mai adus în minte un lucru: aşa se scria în Dilema, acum nu mai ştiu câţi ani, atât în paginile tematice cât şi în rubricile permanente. Vă îmbii să-l citiţi pe freudianul Marinov şi veţi vedea cum textul lui eclipsează de departe pe cele ale vecinilor de pagină. Nu o zic cu acreală, nu mă bucură faptul că îi simţeam pe ceilalţi ieşind puţin cam şifonaţi din vecinătatea analistului francez. Nu asta e important.

Am mai reţinut din revistă "pomelnicul" decent făcut de Andrei Pleşu lui G. Becali la părăsirea scenei politice. Are mare dreptate A.P. dându-l de straniu exemplu pe Becali, care, spre deosebire de foşti colegi de eşichier mult mai bine văzuţi (chiar de lumea înalt intelectuală), a ştiut să se retragă declarând, stupefiant, că asta merită dacă a eşuat, că "nu sunt capabil". Unde e highlander-ul Th. Stolojan să citească bine, de mai multe ori, şi să decupeze din foaie articolul? Vreau eu să bănuiesc că A.P. bate şaua să priceapă iapa stolojană.

Un Oraşul meu tonic şi lucid produce Lucian Mîndruţă. Da, măi să fie, Bucureştiul nu a fost niciodată sub ocupaţie romană şi asta, încă, se vede. De fapt, dacă ne gândim, nu a avut parte oraşul ăsta nici măcar de o ocupaţie mai acătării. Aceea germană a durat prea puţin (în ambele rânduri) şi a fost una care nu a lăsat urme (poate doar din cele traumatizante: asupra nemţilor).

Mi-a alimentat cu vârf şi îndesat moara polemicii mele surdo-mute cu fiţoşii nou intraţi ai culturii române (de blog şi de revistă studenţească) atenţionarea ironică, obraznică şi a naibii de binevenită a lui Dorin-Liviu Bîtfoi în legătură cu negândita şi mulţumita de sine folosire a cuvântului psihanalizabil. Autorul bănuieşte bine atât autosuficienţa şi sfertodocţia într-ale psihanalizei ale celor care abuzează de bietul adjectiv cât şi utilizarea lui cu sens depreciativ-insultător. Băi, psihanalizabilule!