Totdeauna am urît din tot sufletul tot ce ţine de acte, legalizări şi tot aşa. Nu vă puteţi imagina cît de antipatice îmi sunt aceste proceduri, umilinţe, cozi interminabile, deplasări continue de la secţia de paşapoarte, arhive, notar, avocat…( de multe ori cu efect de bumerang şi muncă sisifică), corupţie, pile…da, şi multă-multă RABDARE pentru a putea răzbate din acest labirint birocratic fără de sfîrşit.
În plină atmosferă de sărbătoare, am fost supusă( aproape cu forţa) acestor chinuri adevărate. Şi totuşi, s-a dovedit( de data asta) o activitate extrem de interesantă. Aşteptînd să-mi fie consultate actele, am avut ocazia să cercetez o mulţime de oameni, oameni uniţi de aceleaşi nevoi, probleme, toţi cu speranţa că vor pune capăt pentru totdeauna “plimbărilor” prin instituţiile de stat pentru a se vedea şi ei , în sfîrşit, “oameni cu acte în regulă”.
Stau la coadă şi aştept să fiu chemată. Îmi dau seama că va dura destul de mult, aşa că încep să-mi găsesc ceva cu ce să-mi ocup timpul. Încep să analizez oamenii din jurul meu, feţele lor obosite, dar mai ales discuţiilor ce se nasc în asemenea circumstanţe. De obicei, fiecare încearcă să-şi spună off-ul, oamenii se compătimesc reciproc, îşi povestesc fiecare povestea, cum au fost nevoiţi luni întregi să aştepte fără rezultat o adeverinţă, cum avocatul i-a scurs o sumă imensă de bani pentru nimic etc…etc.
Vecinul din stînga, un bărbat trecut peste 50, ţine în mîină un paşaport de tip sovietic, îmi zice( aproape mîndru) că este unicul său act de identitate, adeverinţa de naştere a pierdut-o cu mulţi ani în urmă şi nici nu s-a ostenit să-şi facă alta. Nici acum n-ar fi venit aici dacă nu “l-ar împinge nevoia” , va merge în Ucraina şi se va stabili la feciorul său definitiv şi vrea el sau ba, dar trebuie să-şi facă buletin şi paşaport moldovenesc pentru a ieşi din Moldova, “macăr să ies, că de întors înapoi nu mă mai întorc” continuie el cu aceeaşi mîndrie în glas.
Vecinul din dreapta, care între timp fusese atent la ceea ce discutasem eu cu cel din stînga, încearcă să intervină şi el în discuţie. Şi-a deschis dosarul gros ce-l ţinea pe braţe şi începe să-mi povestească prin ce a trecut pînă şi-a făcut toate aceste acte. Îmi spune aproape pe şoptite “că are 4 paşapoarte” şi începe pe rînd să mi le-arate. După replica dumnealui, chiar devenisem curioasă. N-o să mă credeţi, dar chiar erau patru ! Şi toate al aceluiaşi titular. Vă explic îndată, unul moldovenesc, al doilea de tip transnistrian(care nu e valabil decît în interiorul Transnistriei), al treilea rusesc şi, culmea, ultimul, dar evident nu cel din urmă cel românesc !Văzîndu-mă uimită la culme şi puţin dezorientată, începe să-mi detalieze: cel transnistrian mi l-am făcut pentru că lucrez în Bender şi altfel nu se putea, întrucît în Transnistria este imposibil să te angajezi dacă te prezinţi cu acte moldoveneşti, cel moldovenesc şi la făcut “ pentru că Moldova e ţara mea şi urăsc separatişii chiar dacă trăiesc în Transnistia”, cel românesc l-a primit prin 2000, atunci cînd, cum spune el “era în modă să obţii cetăţenie română, cu toate că nu era aşa uşor“, iar cel rusesc pentru că are un frate în Moscova şi “cine ştie, cu republicuţa asta care măcar nici nu este recunoscută, dacă rămîn fără lucru, mă aşteaptă Moscova”.
Îl întreb dacă l-a ajutat vreodată tripla cetăţenie (n-o iau în consideraţie pe cea transnistriană pentru că nu e recunoscută). Recunoaşte că nu şi totuşi se grăbeşte să adauge “măcar m-am asigurat”. Am rămas de-a dreptul fără replică. Probabil aşa e firea omului nostru, îi trebuie, nu-i trebuie, el trebuie să se asigure. Îmi imaginez cîte drumuri a făcut sărmanul om pentru a obţine toate aceste acte, cîţi bani, timp. Şi pentru ce? Măcar să fi fost un om de afaceri care ar avea cîştig din asta. Un sofer simplu din Tighina care n-a ieşit din Moldova, cum spune el, “încă de prin 90 cînd am fost la Odessa la mare” şi care, cel mai interesant, adaugă “şi degrabă nici nu să am nevoie“. Am venit acasă, dar nu-mi iese din cap acest caz. Nu văd logica. Măcar voi, lămuriţi-mă !
