Şi azi dimineaţă am tras puţin cu urechea la una din emisiunile difuzate la Antena C(omuniştilor), în care era vorba de Ion Suruceanu, un interpret de estradă basarabean, deosebit de apreciat în timpurile sovietice, şi nu doar în Moldova, ci şi în tot spaţiul URSS. De atunci, probabil, respectivul a rămas cu nostalgii pentru imensul spaţiu euroasiatic, pentru timpurile când se simţea şi era receptat ca o adevărată vedetă. Nu ca acum, când evoluează pentru un public restrâns şi provincial, cum este cel din Basarabia.
Am reuşit să aud doar frânturi din ultimele cântecele, vechi şi demodate ca şi autorul lor, sau, mă rog, cântăreţul care le interpretează. A fost destul de nostim să-l aud chinuindu-se să cânte în două limbi. Îşi începea cântecelul în română, dar îl temina în rusă, cum se obişnuia în timpul imperiului, când practic toţi cântăreţii din celelalte republici “surori” ale Rusiei erau obligaţi să demonstreze cât de bine cunosc rusa. O făceau chiar şi interpreţii din republicile Baltice, cu accentul lor inconfundabil.
Dar nu înţeleg de ce s-ar simţi obligaţi acum cântăreţii din RM să o facă pe clovnii, cântând în rusă. Deşi n-ar trebui să mă surprindă prea mult un cântăreţ ca Suruceanu, care a acceptat să fie decorat de Smirnov cu un ordin al Transnisitriei, declarând că el nu a împărţit niciodată pe locuitorii celor două maluri ale Nistrului în “noi” şi “ei”. Parcă ar fi frumos şi înălţător ce spune el, numai că a uitat să precizeze că regiunea transnistreană e plină de cazaci şi ocupată de o armată rusă. Dar aşa sunt ei, artiştii - iraţionali, bizari, apolitici, slujitori ai frumosului şi ai celor care le admiră talentul.