Curioasă de fire (uneori exagerat de curioasă 
) mi-a plăcut dintotdeauna să scotocesc prin lucrurile ce mama le cataloghează drept vechi, ce ne-au slujit un timp cu fidelitate iar acum au ajuns să-şi trăiască odihna binemeritată, lucruri depozitate de obicei în cutii speciale ce rămîn să zacă neatinse de nimeni în vreun colţ ascuns dintr-un dulap sau, şi mai tragic, în podul cu vechituri.
De cînd sunt acasă, tot caut pretext să ajung să le mai trec o dată cu privirea, să le analizez minuţios pentru a reveni retrospectiv în acele vremuri de cîndva. Astăzi, în sfîrşit, mi s-a evit ocazia(spre marea mea fericire)! Într-o cutie amarnic de prăfuită, am descoperit o mulţime de-a fleacuri, poate prea puţin lipsite de importanţă, însă care-ţi aduc atîtea amintiri! Jucării de plastic, un ceasornic mecanic defect, rame de fotografii deteriorate, un claxon de la bicicletă care, ca prin minune rezistase şi sub presiunea degetelor mele scotea ţipete înăbuşite, un bibelou de ceramică …şi, inevitabil, mult, dar foarte mult praf!…în adîncul acestei cutii, asemenea cireşii de pe tort, înveşmîntat într-un strat luciu de praf, îşi aştepta descoperirea vechiul aparat de fotografiat, primul meu aparat care mă ajutase în copilărie să surprind momentele şi peisajele din cele mai frumoase.
După ce l-am supus unei procedure de curăţire(în caz contrar nuştiu dacă reuşeam să observ detaliile mai puţin vizibile), am început să-l analizez, dar nu pur şi simplu, am început să-l admir în toată splendoarea sa. Nuştiu cît ne-a servit, însă este într-o stare aproape perfectă, fără o cît de mică cicatrice sau crestătură. Comparativ cu ultimile aparate foto digitale din zilele noastre, mi se păru atît de sofisticat! Mi se făcu impresia că pentru a face o poză ai nevoie de o instruire enciclopedică în domeniul tehnicii, necesită o mulţime de setări manuale care m-au făcut să mă simt penibil că nu sunt competentă să le manevrez. Alături am găsit şi o carte cu instrucţiuni şi toate specificaţiile tehnice de rigoare. Aparatul, precum era şi firesc este fabricat în URSS( în acele timpuri în Moldova era imposbil de găsit mărci străine), apoi descoper şi alt detaliu extrem de interesant(pentru mine)-anul fabricării-1990, anul cînd m-am născut şi eu, adică suntem de-o vîrstă. N-am mai insistat să consult cartea pînă la sfîrşit, oricum nimic n-aş fi reţinut, cert e că necesită din partea utilizatorului său multă, multă pricepere şi răbdare, pe care nu sunt sigură dacă le deţin.
Mi-am amintit cum tata developa filmele foto acasă manual. Avea o muţime de soluţii aranjate într-o cutie specială la care eu aveam acces interzis cu specificaţia că sunt foarte periculoase. Cît de tentată eram să cercetez individual conţinutul acelor sticluţe! Şi totuşi, am rezistat ispitei, iar atunci cînd tata( de obicei în zilele de dumincă, cînd era liber) începea să producă fotografii. Priveam fascinată şi imaginaţia mea nu era în stare să realizeze cum chipurile noastre (pe atunci doar alb-negru) ajungeau pe foile albe, rămînînd acolo imortalizate pentru totdeauna. Adevărată minune!
Acum totul s-a redus şi simplificat, o minută e suficient pentru a face, dar şi a imprima o fotografie. Aparatele digitale au produs o adevărată reformă în lumea tehnicii. Fiecare păstrează în computerul său fişiere întregi cu mii de poze, făcute fără mare pricepere, de obicei de-a dreptul prosteşti, poze ce măcar nu ne obosim să le imprimăm, le lăsăm să zacă acolo aducîndu-ne aminte de ele cu rare ocazii şi atunci renunţăm repede să le frunzărim pentru că sunt într-un număr uluitor şi ne obosesc repede ochiul şi atenţia. Cît de mare n-ar fi avantajul pozelor digitale, oricum trebuie să recunoaştem şi-au pierdut simţitor din valoare. Cu cîtă dragoste şi emoţii trecem prin mîini fotografiile vechi, chiar şi cele în alb-negru şi nu prea bine realizate tehnic. Da, normal că cedează în calitate celor din ziua de azi, dar calitatea nu e în stare să înlocuiască şi din afectivitatea celor de cîndva.
Din motive evidente, n-am urcat înapoi aparatul foto, privîndu-l de perspectiva de a rămîne în praf şi uitare, de azi înainte el va sta în camera mea alături de multe alte lucruri ce-mi înfrumuseţează cotidianul şi mă fac să mă simt mai bine, mai împlinită acasă. A trecut în istorie, peste vreo 20 ani va fi tocmai potrivit pentru un muzeu. Şi-a pierdut din utilitate, dar(pentru mine) nu şi din VALOARE.
Text propus pentru concursul “Gadget-uri de blogger” Go4it.ro
